Umbrelele

Săptămânile ce au trecut au fost un pic cu agitație, cu energie împărțită în toate locurile, cu bucurii, cu sentimente de amar dar și de optimism. Mă știți că merg mai departe repede și consider că fiecare lucru care ne afectează trebuie scos fără milă din viata noastră. Urmează și un articol pe tema asta, însă am nevoie de oleacă de somn ca să scriu inteligent :))

Cu toate gândurile astea pășeam dimineața la 7.50 printr-o ploaie ce venea într-un decor de Bacovia conturat.  Mă grăbeam să ajung la birou însa inainte voiam să îmi cumpăr o banană. Da, regula mea de care mă țin de ceva ani, este ca înainte de cafea să mănânc o banană. Ies de la magazin, îndes banana în geantă și boom, clasic mie, mă lovesc de umbrela  unui baiat la fel de grăbit ca mine.

Ridic ochii de sub umbrelă, își întoarce capul spre mine, și în timpul  acesta  văd un zâmbet ce nu doar umbrelă o lasă plouată. Pomeți de balcanic, zâmbet de spaniol și ochi de arab. Stropii îi veneau pe față, timp în care îmi spune puțin arogant să am grijă  pe unde merg. Ii subliniez faptul că umbrela lui s-a lovit de a mea; îmi zâmbește din nou, îmi trag boem privirea în umbrela mea neagră  și îi urez o zi mai bună.

Arogantul meu îmi spune că dacă nu eram frumoasă nu ma ierta, și îmi zicea vreo două. Îi răspund că mă salvam și dacă eram urată, dar îl iert pentru că e nevoie de soare și când nu e pe cer.

Ne zâmbim, ne depărtăm umbrele și ne apropiem de trecerea de pietoni. Când eu fac dreapta spre birou și el dreapta spre bulevard, îi urează umbrelei mele o zi frumoasă, iar eu îi spun că orice e în mâna mea  devine automat frumos.

Râdem amandoi și ne despărțim privirile într-un zâmbet de cochetareală.

Hai că am reușit și vinerea asta.

#povestileluivirgolici