File de stres

Încerc să fiu cât mai organizată, să îmi ţin casa într-o gestiune minimalistă a lucrurilor și să evit risipa. De la haine, pantofi, cutii şi alte nebunii, încerc să le centralizez, să le donez, să le refolosesc cumva atfel încât să am spațiu în casă.

În tot acest proces, aseară sortam documente şi hârtii. Ştiţi facturile de acum 3 ani de la asigurare (bine, alea îs suveniruri la ce preţuri sunt acum la asigurări),  documentele de pe la bănci care nu îți mai sunt de folos şi agendele vechi.

Aici e atinsă coarda sensibilă. Agendele sunt prelungire din viaţa mea, ca să spun aşa. Eu notez absolut orice, sunt ca băbuţele, mereu am o agendă la mine. Răsfoind acum, mi-am dat seama cam ce stres avea fiecare pagină.

Lucruri notate cu majuscule, elemente subliniate de 4 ori, scris marcat cu urgent, pagini întregi de notiţe şi remindere.

Şi răsfoind aşa parcă îmi aminteam de energia momentelor respective. Să fac ăia, să fac ăia, să nu uit, să sun, să dau email.. şi acum închizând agenda uzată la margini şi cu paginile murdare, mă întreb, ce a meritat din stresul anilor din urmă?

Cred că ceea ce am învăţat foarte greu este faptul că suntem doar resursă umană şi că atunci când ţi se termină resursele eşti şi tu om. Ani la rând am încercat, şi am învăţat greu, şi încă nu complet, cum să fiu un pic mai puţin implicată emoțional. Pentru că adevărul adevărat este că m-am dedicat mai mult decât trebuia și nu am știut să pun o barieră. Dacă aveam un task, nu conta, răcită moartă stăteam și îl făceam.

Cred că toate orele de yoga şi orele de alergat m-au ajutat să fiu mai echilibrată, mai împăcată și să îmi dau seama unde am greșit și unde mai am de învățat.

Privind în urmă, cred că acesta este cel mai mare reproş pe care mi-l aduc. Am tratat totul cu o prea mare implicare şi m-am lăsat pe locul doi. Şi acum, când mă uit prin acesta agende mă gândesc cât stres am acumulat, cât păr am pierdut, mi-am spart o măsea în somn din cauza scrâşnitului, m-am îngrăşat pentru că mâncăm doar seara şi doar alegeri proaste, am ajuns şi pe la medic când corpul m-a anunţat că vrea relaxare.

Din punct de vedere profesional sunt foarte mândră de realizările mele, de tot ceea ce mi-a purtat ștampila, de proiecte, de idei, de oamenii faini alături de care am lucrat. Însă, dacă ar fi să dau timpul înapoi cred că în primul rând aş învăţa să gestionez mai bine stresul şi doi la mână, nu aş mai pune atât de mult la suflet şi pe şolduri :))

În momentul în care tu nu mai poţi angajatorul o ia de capăt cu unul care poate, e simplu.

Dar probabil în toată forfota muncii avem impresia că totul trebuie rezolvat acum, aici, repede şi corect. Pe parcursul evoluției mele am lucrat lângă super oameni, șefi competenți, colegi foarte faini. Problema a fost și la mine când lucrurile au devenit copleșitoare și nu am gestionat eficient situația. Am dat 100% și nu a rămas niciun procent pentru mine.

Nu am atins nici acum gradul optim de zen, mai am de muncă. Dar analizând acum, la 32 de ani chiar cred că echilibrul e totul. Totul.

Ca să gândim la rece, dai totul pentru o companie, pentru angajator, ești implicat ca și cum ar fi firma ta. Vine un moment în care simți că nu mai poți și vrei mai mult. Anunți că ai găsit în altă parte, iar cel pe care l-ai slujit cu devotament îți spune “ok”. Și anunță la HR să recruteze om nou.

Puțini sunt angajatorii care stau și analizează: “ce ai avea nevoie în plus ca să rămâi la noi?” ,”ce ai nevoie ca să te simți mai bine?”. Puțini sau deloc gândesc așa, iar personalul trece prin firme ca produsele pe la casa de marcat.

Yup, am trăit asta în tinerețile mele. Nimeni nu e de neînlocuit și doar un manager foarte, foarte bun știe să își țină oamenii aproape, restul fluctuează personal. Simplu.

Dacă vreun tânăr cu elan citește rândurile mele aș vrea să îl încurajez să aibă tot timpul timp pentru el, să nu uite că are o viață separat de tabele în excel și că armonia cu care încui ușa când pleci la birou este mai importantă decât dedicarea cu care dai cu badge-ul.

Succes!

Vă pupă Vîrgolici!