Emoție la kilogram

Lunile care anunță finalul anului nu le-am suportat niciodată. În primul rând pentru că nu îmi place frigul și apoi asist la fenomenul miraculos când oamenii devin mai înțelepți ca muribunzii printre ultimele suflări.

Dincolo de dedicațiile cu “fie ca” specifice sărbătorilor precum halitul ca sparții,  sunt și laudele, care după o linie superficială ne anunță de succesul răsunator, apoi apar și planurile alea mărețe și obosite. Cu să fii mai bun, să scapi de kilograme, să muncești și bla bla.

Nu înteleg oamenii care nu se plictisesc de clișee. Oamenii care cred că dă bine să ai promisiuni mărețe, să pari ambițios și hotărât,  și în timpul anului să îți dovedești din plin lenea și delăsarea. Oh boy. Eroismul ăsta mai țanțoș ca Becali a devenit un virus.

Eu nu am niciun plan și nici pentru 2015 nu vreau să trag linie dar știu sigur că pentru 2016 vreau să beau bere și să nu se depună și vinul să îmi curgă în butoaie precum cuvintele pe foaie.