Ecoul finalului

Există momente când deși e soare pe cer acesta are rolul doar de luminat, nu și de iluminat sufletul. Există episoade când îți dai seama că unele lucruri se încheie. Pur și simplu.

Anul trecut în octombrie mi-am pierdut nașa de botez la care am ținut enorm și pe care la absolut fiecare aniversare de Sfânta Ecaterina o sunam și schimbam vorbe foarte dulci cu ea; era de o blândețe rară iar de anul trecut nu mai e printre noi, răpusă fiind de boală.

În ianuarie a murit bunica mea și mi-am dat seama cât de repede și dur a trecut timpul, lăsând în urmă întrebări. Săptămâna trecută a murit bunicul meu, un om blând, extrem de harnic și tare vesel, de la care sunt sigură că am moștenit spiritul energic, ghidându-mă după cântecele cântate voios de el uneori și după poveștile tatălui ce poartă ecoul recunoștinței.

Unii pleacă din lumea aceasta răpuși de boală, alții pleacă răpuși de timp iar noi le rămânem în urmă cu dorul.

Și rămâi cu acel gol în stomac când conștientizezi că nu mai mergi la ei de sărbători să mai schimbi câteva cuvinte, când nu mai ai pe cine să suni să spui La mulți ani sau când știi că nu mai treci pe la ei pe acasă ci mergi la mormânt să le aprinzi o lumânare și să le uzi o floare.

Cred că cel mai dureros din tot acest tablou este când îți dai seama ca gata. Poarta aia rămâne închisă și ruginește, grădina aia rămâne pustie iar tu cu un membru în minus în familie.

Știu ca aceasta e ciclul vieții și nu avem nicio putere însă cred că singura forță care ne rămâne  după ce pleacă cei dragi este sa le purtăm respectul. Cred că fiecare lumânare aprinsă e de fapt o promisiune a faptului că oricât de înalt e cerul în care au ajuns, extrem de aproape rămân în inimă.

Și am teoria mea în care cred cu tărie. Un om despre care ai ce să spui de bine după ce s-a mutat într-o lume mai bună și care îți rămâne în suflet cu o bătaie în plus a inimii, acel om cu adevărat niciodată nu moare, doar a plecat puțin.

Prețuiți pe cei de lângă voi, timpul nu anunță nefericirea.