Doamnă, doamnăăăă veniți înapoi!

Dimineața cred ca aș fi dat orice să mai zac în pat la cât de întuneric și frig era la 6.15. Ajung la birou, savurez o cafea bună de tot și plec puțin în oraș, pentru că aveam treburi de rezolvat la Unirii.

Urc în metrou, îmi dau seama că îmi iubesc buburuza mai mult decât orice iar aglomerația de la metrou de la ora 8 mă amețește și mă obosește teribil.

In fine, stăteam și așteptam sa curgă stațiile mai repede, și la un moment dat, la universitate o doamna pe la 35 de ani vorbește foarte tare la telefon, explică repezit că nu știe ce a făcut cu foaia de la notar, să sune soțul care e plecat. A mai povestit că are banii cash dar nu știe dacă să îi depună la bancă sau să îi dea investitorului și multe alte probleme.  A aflat tot vagonul problemele ei,  femeia era foarte agitată, stresată și vocală.  La universitate se deschid ușile, doamna își face loc și iese val vârtej iar în urma ei:

– Doamnăăăăăă, doamnăăăăă, copiluuuuul! Ați uitat copilul!

Copilul în timpul ăsta se juca pe telefon, nu sesizase că mama lui a plecat de lângă el. Oamenii ba se amuzau,  ba comentau, câteva doamne erau mai speriate,  apoi intervine domnul de la pază plictisit:

– Doamnă veniți să vă luați băiatul! Nu îl lăsați aici că i se face rău.

Mama copilului se întoarce, tot vorbind la telefon, îl trage de glugă:

– Nu ai văzut mă că am plecat? Ce nu te ții după mine?

Copilul nu a scos ochii din telefon. Nu a scos niciun sunet. Eu sincer eram blocată, efectiv blocată cum poate fi un copil atât de teleghidat, mut, captat de telefon.

Mulți ani mi-am asumat faptul că nu aș avea calități de mamă, că nu aș avea răbdare, că îmi e teama de greutatea unei sarcini și de sarcinile pe care le aduce rolul de mamă. Mulți ani am spus sus și tare că este lucrul care mă sperie cel mai rău, de la prima lună de sarcină până la majorat; însă când am văzut doamna din metrou de astăzi, lejer pot crește minim 3. M-am subestimat.