Despre asumare, numai de bine

Toți avem dezamăgirile noastre. Făra dubii. Și nu vorbesc aici de relațiile de cuplu, vorbesc în general, de dezămagire, și de un sentiment amar lăsat de prea mulți oameni care nu se descurcă cu viețile lor, dar cu ale noastre?

Sunt multe boli care trag înapoi oamenii, însă ce mă deranjează în ultimul timp foarte des și foarte rău este lipsa de asumare. Efectiv văd oameni care nu au fost în stare să își ia pe proprii umeri ceea ce au făcut, care nu vor să evolueze, care sunt la fel de acomodați cu minciunele reconfortante cum sunt eu că nu mă mărit cu DiCaprio. E ca și cum ai mânca numai tâmpenii o perioadă și apoi nu înțelegi de ce te-ai îngrășat.

Cred că în ziua asta cu inimioare rămase de aseară m-am trezit cam întoarsă, și recunosc că aș mai fi dormit. Ploaia bătea în geam, pătura mea era caldă, însă gandurile în nebuloasă.

Faptul că trăim în secolul acesta atât de permisiv, în care ai acces la orice, la informație, la tehnologie, poți călători oriunde  pare că îi limitează pe unii. Și faptul că îi limitează, automat îngroașă lista oamenilor cu multe și departe de vindercare, frustrări.

De obicei, joc în horă și pe mine nu mă scoate oricine de unde dansez iar în ultimul timp mi-am dezvoltat  un super sentiment de detașare și nepăsare, spun mi-am dezvoltat, pentru că înainte mă consumam, mă agitam ca o curcă. Astăzi nu îmi mai pasă de ceea ce se întâmplă dacă nu e cu adevărat important, mi-am curățat umerii de frustrări și nebuloase și orice tâmpenie fac, știu că urmează consecințele, pe care deja le am fixate ca un preview. Pentru că despre asta este asumarea, despre puterea de a ști că ceea ce faci urmează să te afecteze sau nu, că atunci când nu ai somn, conștiinta pune niște întrebări la care trebuie să ai răspuns ferm, că daca iei o decizie o duci până la capăt cu argumente și nu scoți cuvintele goale, aruncate peste umeri ridicați.

Da, m-am trezit cu ochii și buzele umflate, și abia mi-au încăput picioarele în niște botine, dar psihic am eliminat toata apă ce nu avea șanse să devină aghiasmă. Pentru că am obosit cu oamenii care se mint, oameni care vor doar ca aparențele să fie impecabile iar în spate, să pută mucegaiul.  Nu știu daca îmbatranesc, însă cu siguranță sunt mai împacată și mai happy ca niciodată, iar asta incomodează pe alții, un alt punct important ar fi dacă mi-ar păsa. Pentru că nu dau explicații, și dacă mi-ar fi cerute am toate argumentele, pentru că am oameni superbi în jurul meu, pentru că am o familie care cu bune, cu rele e o familie unită, pentru că fie că pășesc cu un troler greu sau cu unul ușor, când plec, niciodată nu mă uit inapoi. Și nimeni, nu îmi poate lua capacitatea de fi bine eu cu mine, de a mă uita în oglindă cu mândrie, de a îmi pune căștile în avion, fără să îmi pese ce e la sol.

Da, e despre asumare.

Despre faptul că rețetele sociale nu au nicio valoare când știi ingredientele tale, când apusurile perfecte sunt terapie, când băieții sunt doar niște nume ce dau povești pentru balconul Ioanei, când trezitul de dimineață înseamnă un scop, o misiune frumoasă, o carieră și o bucurie. Pentru mine asta e cartea de bucate.

Și ca să scriu și despre ceva frumos, pentru că în Moldova paharul nu e niciodată gol, am stat pe scaunul meu preferat, unde am lăsat blondul în urmă. Pe la Salon Curly am trecut, și după un an de iubire, am decis să aleg o culoare între. Nici negru, nici blond. A, și m-am decis dimineața și seara m-am vopsit, pentru că impulsurile sunt bune uneori, iar orice e calculat la secundă, ma duce către rutină,

Cosmin mulțuuuuumesc! Ești salvatorul meu!