Pantofi cu amintiri
Zilele trecute, acasă la părinţii mei fiind, am explorat şi “arhiva vestimentară”. Unele m-au amuzat, altele m-au deprimat căci nu se mai aşază la fel iar altele m-au dus cu ani în urmă şi mi-au amintit de nopţi frumoase şi oameni frumoşi. Eu sunt genul de om care păstrează orice mică amintire; bilete de avion de pe vremea când abia hoinăream, biletele de prin facultate, poze lăsate prin cărţi, bilete de muzeu de prin Viena de acum vreo 8 ani am într-un plic. Plic păstrat din Istanbul. Da, nu am leac.
Curăţăm pantofarul şi am găsit două perechi de pantofi. Frumoşi, înalţi şi care parcă atunci când mă uit la ei dansează singuri :))
Primii pantofi cu fundiţă i-am cumpărat pentru nunta prietenei mele, Luminiţa. Omul cu care am împărţit amintiri frumoase în liceu, în facultate, omul care mi-a fost alături şi cu care am mâncat orez fiert şi am ars plita cu ciocolată pe vremea când ne înghesuiam într-o cameră de cămin în B, în Grozăveşti. Prieten adevarat. Pantofii pentru nunta ei i-am ales după o zi în care am stat vreo 2 ore să intru în examenul de admitere la master, am venit de la Leu, şi am mers într-un magazin din Unirii pe care îl ştiam eu drăguţ. I-am văzut, i-am probat şi i-am luat. 38 chiar mărimea, nu 40. Apoi am plecat spre Tecuci, iar rochia o aveam de la o fabrică de confecţii din Focşani. După cum se poate observa, nu sunt foarte mare fan brand-uri cunoscute :))
I-am purtat de la 8 seara până la 7 dimineaţa şi am dansat, Doamne cât am dansat. Am şi plâns, am şi râs dar cel mai mult ne-am distrat. Au fost comozi, foarte comozi însă nu foarte calitativi, de atunci nici nu cred că i-am mai purtat, ci au rămas în pantofar cu semnătură “purtaţi la nuntă la Lumi”. La nunta ei am depăşit recordut de supravieţuit pe tocuri înalte. De dimineaţă de la 9, de la cununia civilă, până a doua zi la 7 când am plecat spre casă.
A doua pereche de pantofi i-am cumpărat în urmă cu câţiva ani, într-o vară frumoasă, când fosta mea colegă de bancă, Anca, şi-a pus pirostriile.
I-am cumpărat dintr-un magazin rătăcit de pe la Universitate, şi pe cât sunt de înalţi, pe atât sunt de comozi. La nunta ei am dansat nu mult, ci foarte mult. Am dansat în curte, mi-am văzut colega de bancă fericită, şi mi-am amintit câte a îndurat din cauza mea în anii de liceu.
Recunosc că spre dimineaţă mi-am luat balerinii, pentru că voiam să conduc după şi trebuia să am picioarele un pic dezumflate măcar. Dar de câte ori văd pantofii ăştia, îmi amintesc de nunta ei. I-am mai purtat de atunci de câteva ori, însă niciodată cu atâta plăcere.
Lucrurile se duc, le aruncăm, le reciclam, dar amintirile rămân şi mai ales sentimentul ăla plăcut că ai la cine să te gândeşti cu drag.