Nu cred că cineva iubește vremea asta, însă nu prea avem încotro.  Dimineață, după ce mi-am terminat treburile pe la birou,  am luat un Uber ca să ajung într-o altă parte a Bucureștiului, iar cum mașina e în parcare, de metrou nu am avut timp, am apelat la varianta pe care o folosesc de foarte mult timp: Uber.

Urc în mașină, butonam la telefon, scriam acolo cu spor, șoferul se uită la mine, și mă lovește direct în inimă!

– Hai zâmbiți doamnă, e păcat să fiți așa tristă când sunteți însărcinată.

Nu cred că își imaginează cineva cam ce nivel de durere de cap m-a luat când l-am auzit.  Mă uit la el, îmi scot ochii din telefon și ii zic că nu, nu sunt însărcinată, dar ca să o dau pe glumă și să nu îmi stric ziua, îi zic ca probabil am burtă de vin, nu de sarcină.

Omul se super agită:

– Nuuuuuu, nu aveți burtă. Doamne ferește, dar aveți fața așa umflată și mi-am amintit de nevasta-mea când era gravidă și avea fața așa foarte umflată.

Deja plictisită de problemă și subiect îi subliniez că nu am scăpare și mă umflu în fiecare dimineață. Îmi reintroduc ochii în telefon și speranța în cimitir.

Acum, șoferul se agita ca un hamster:

– Vă rog eu să nu vă supărați pe mine, dar chiar sunteți frumoasă și era un compliment că sunteți însărcinată.

Ii arunc un da, arogant și nazal, dorind să închid subiectul și să ajung mai repede. Omul totuși insistă:

  – Mă gândesc că soțul este foarte fericit, ia uitați ce buze frumoase aveți, așa umflate.

Dându-mi ochii peste cap, arunc și cealaltă veste:

– Nu sunt măritată.

– Aoleu domnișoară nu știu cum am gafat-o așa rău astăzi. Sincer voiam doar sa va fac un compliment.

Îi mulțumesc și cobor din mașină. Nu cred că își imaginează cineva cât de greu e să ai tot timpul fața umflată, să nu mai dea randament niciun tratament și să pară că aseară ai băut direct din butoi.

Cred că nu o să scap niciodată.  I’m tired.

#poveștileluiVîrgolici

Dimineața cred ca aș fi dat orice să mai zac în pat la cât de întuneric și frig era la 6.15. Ajung la birou, savurez o cafea bună de tot și plec puțin în oraș, pentru că aveam treburi de rezolvat la Unirii.

Urc în metrou, îmi dau seama că îmi iubesc buburuza mai mult decât orice iar aglomerația de la metrou de la ora 8 mă amețește și mă obosește teribil.

In fine, stăteam și așteptam sa curgă stațiile mai repede, și la un moment dat, la universitate o doamna pe la 35 de ani vorbește foarte tare la telefon, explică repezit că nu știe ce a făcut cu foaia de la notar, să sune soțul care e plecat. A mai povestit că are banii cash dar nu știe dacă să îi depună la bancă sau să îi dea investitorului și multe alte probleme.  A aflat tot vagonul problemele ei,  femeia era foarte agitată, stresată și vocală.  La universitate se deschid ușile, doamna își face loc și iese val vârtej iar în urma ei:

– Doamnăăăăăă, doamnăăăăă, copiluuuuul! Ați uitat copilul!

Copilul în timpul ăsta se juca pe telefon, nu sesizase că mama lui a plecat de lângă el. Oamenii ba se amuzau,  ba comentau, câteva doamne erau mai speriate,  apoi intervine domnul de la pază plictisit:

– Doamnă veniți să vă luați băiatul! Nu îl lăsați aici că i se face rău.

Mama copilului se întoarce, tot vorbind la telefon, îl trage de glugă:

– Nu ai văzut mă că am plecat? Ce nu te ții după mine?

Copilul nu a scos ochii din telefon. Nu a scos niciun sunet. Eu sincer eram blocată, efectiv blocată cum poate fi un copil atât de teleghidat, mut, captat de telefon.

Mulți ani mi-am asumat faptul că nu aș avea calități de mamă, că nu aș avea răbdare, că îmi e teama de greutatea unei sarcini și de sarcinile pe care le aduce rolul de mamă. Mulți ani am spus sus și tare că este lucrul care mă sperie cel mai rău, de la prima lună de sarcină până la majorat; însă când am văzut doamna din metrou de astăzi, lejer pot crește minim 3. M-am subestimat.

Când eram mică, mama se chinuia să îmi prindă părul, niciodată un elastic nu era suficient de mare; când îmi împletea părul mă plângeam că mă “doare părul”. Eu aveam mereu ditai claia de pâr, des, lucios, mult, cu volum și visam cu lacrimi aproape, să am și eu ca toate fetele părul drept și fin.

În fragedă tinerețe ba îl uram, ba îl iubeam, ba aveam bucle perfecte, ba păream că am venit cu capul afară de la Tecuci la București. Și spuneam fetelor, băi vreau să am și eu mai puțin păr, și dacă mi-ar cadea, nu m-ar deranja.

Aparent universul nu e nici surd, nici indiferent, iar de câteva luni am atât de puțin păr încât îmi este frică să bag mâna în el, pentru că ies cu ea plină de păr. Când mă spal, efectiv adun mult par, pe jos în casă când aspir adun păr, la birou în jurul scaunului meu este par iar în mașină adun firele de păr.

Cam de o săptămâna sunt foarte panicată, pentru mi se pare că s-a rărit atât de mult încât îmi simt fruntea mai goală și inima că îmi bate mai tare. Astăzi o să merg la farmacie, și deși eu nu iau pastile, mă voi întoarce la Anacaps, cele ce au dat randament acum vreo doi ani, când am avut un episod asemănător.

Deși eu dimineata trag de el, îl așez în toate formele, îl prind, îl prind strâns, saptămâna aceasta l-am lăsat rebel, doar l-am îngrijit cu produse, evident, pentru căderea părului și nici măcar peria nu am băgat în el. Așa rebel și ondulat e, și sincer, pâna și mie îmi place cum stă; chiar daca e în toate direcțiile.

Morala a la Vîrgolici: karma nu doarme, nu are concediu, nu cereți lucruri dacă  știți că nu puteți duce consecințele.

My hair, I love you!

Gătitul nu a fost niciodată vreo pasiune pentru mine, și sincer, cred că nu mi-a placut atât de mult pentru că mă deprimă vasele ce trebuie spălate, puse la locul lor, trebuie făcut curat, iar aceste activități nu sunt pe placul meu.

Cum în aceste frumoase saptamani natura ne dă delicioase recolte, era păcat să nu profit și să nu gătesc  ceva. Știți că sunt îndrăgostită de salate și de  supe creme. Deși uneori seara sunt prea praf să mai pun și telefonul la încărcat, și nu am energie să gătesc, maxim arunc niște legume într-un bol, astăzi am recuperat cu o supă cremă. Hai să vă detaliez cât de simplu este, și cum vă puteți bucura de legumele de sezon și să mai spuneți  “nu” mâncării cumpărate.

Se pregătesc câteva bucăți de

• Ardei
• Roșii
• Castraveți
• Morcovi

În oala ce urmează să puneți minunea, pregătiți o ceapă calită în foarte puțin ulei, apoi turnați apa, apoi aruncați legumele acolo. Între timp adăugați putin oregano, piper, chimen. Eu o fac fără sare, însă bineînțeles, se poate adăuga după gust.

Se lasă la fiert până legumele devin moi, apoi se pun în blender, se obține o pastă colorată și veselă, apoi mai învârtiți acolo cu puțin piper/oregano, după gust.

Voila, se servește cu crutoane sau fără. Eu am avut pâine de casă pe care am prăjit-o bine, bine. A, și i-am pus mentă până s-a răcit, pont aflat din Maroc de la un negru care a observat că am mâncat 4 zile la rând supă cremă:))

Hai că putem mânca sanatos, putem să punem mai puțin în sacoșe în hypermarketuri și să alegem echilibrul în orice.

Revin, daca pot eu, care era să dau foc unui apartament în încercarea de a face pește la cuptor, poate oricine.

Pofta bună!

Mereu am avut încredere în mine, şi nu mă refer aici doar la aspect, despre acesta o să discut în rândurile de mai jos. Niciodată nu am fost timidă, sau poate prea rar, părinţii mei au avut bătăi de cap cu mine pentru că mă revolt mereu şi am gura mare, şi cam tot ceea ce am făcut până acum, am făcut prin strădania mea.

M-am plăcut mereu pentru că nu mi-a fost lene, nu am avut lenea aia de a face ceva, de a găsi mereu scuze; mi-a plăcut să învăţ, m-am dus cu pasiune la şcoală, iar de facultate nu mai deschid subiectul, a fost una dintre iubirile mele cele mai mari. Nu am suferit pentru că nu avut părinţi cu relaţii, cu pile, şi totul a trebuit să fac pe propriile puteri, iar asta m-a motivat mai mult decât orice. Sunt şi voi fi o fată simplă din Moldova, care adoră să călătorească, să scrie, să danseze, să bea vin şi să muncească. Îmi place să las ceva în urma mea, să nu fiu un om care lucrează ci să fiu un om care munceşte. Mai mult un om decât o persoană. Am adorat la mine că am avut şi am un caracter puternic, că nu m-am lăsat devastată de episoade urâte din viaţă, că nu am lăsat să mă efecteze anumiţi oameni şi mereu, cu riscul de a fi catalogata arogantă, am fost cu nasul pe sus şi cu gura mare. Certăreaţă şi în căutarea dreptăţii am fost, pentru că îmi place să fiu onestă, îmi plac lucrurile clare, îmi place că totul să fie transparent. Urăsc ipocrizia, urăsc oamenii care nu se analizează şi mai presus de orice, blamez oamenii care nu îşi asumă ceea ce fac. Tocmai din aceste motive singurului bărbat căruia i-am deschis din prima la uşa, a fost celui care aduce pizza.

A te place, pentru că răspund campaniei #nivea, una frumoasă, intitulală  #likeyourself nu am considerat că e despre a te place doar fizic. Nu e despre rochia aia drăguţă care se asortează cu pantofii şi despre un selfie perfect. Este despre a te place când ajungi la o vârstă şi trebuie să dai trecutului socoteală, când te uiţi în oglindă şi ştii că nu eşti doar genă şi rimel, eşti muncă, cearcăne, compromisiuni, pasiune. M-am iubit pentru că nu am lăsat niciodată pasiunea la o parte, pentru că nu mi-am umbrit visele, pentru că deşi îmi este şi acum foarte greu în unele situaţii, nu cedez. Şi oboseala, şi munca toate, nu mă fac un om de carieră, ci mai mult îmi dau cariera aia de piatră de care să mă spriijin când nu am somn. Şi nu e 100% meritul meu, şi asta mi se pare important de menţionat. Am o familie care cu bune cu rele, e acolo lângă mine, am surorile şi cumnaţii care sunt mai mult decât mi-aş fi dorit, am mătuşi şi unchi prin alianţă cu care stau până târziu la poveşti, iar toate astea mă zidesc ca o Ana a lui Manole. Da, sunt un rac sensibil care plânge dacă vede un animal chinuit, care reciclează pentru că iubeşte natura, care dansează până la 6, care râde cu gura până la urechi dar, care, niciodată nu uită cine i-a fost acolo când norii ţineau soarele departe.

Optimismul acesta îl voi ţine mereu, la fel şi felul tranșnat de a vedea lucrurile. Să fii demn e mai important decât o fericire temporară.

Când e vorba de fizic, toţi le avem pe ale noastre, iar eu nu am nimic de ascuns. Toată viaţa am suferit ca nu sunt mai înaltă, însă a trebuit să mă mulţumesc cu 1,72, sunt obsedată de dantură şi am purtat aparat dentar 2 ani ca să îmi văd dinţii drepţi, ador pielea sănătoasă şi în acest sens niciodată nu m-am culcat nici machiată, nici fără să îmi fac ritualul, şi nici pe o ureche.

Ca multe dintre fete, mi-am dorit să fiu mai slabă, am variat mult, însă slabă în adevăratul sens al cuvântului  nu am fost niciodată. Şi o spun cu lejeritate, am un metabolism care parcă trăiește din ajutor social, nu are niciun interes să se activeze; mănânc 90% sănătos, nu beau sucuri, nu mănânc dulciuri şi cu toate astea, fundul meu se încăpăţâneze să scadă. Nu mă afectează, însă recunosc că mi-aş dori să mai dau câteva kilograme jos.

Deşi am fost şi brunetă, şi blondă şi roşcată, indiferent de perioadă, mi-a plăcut ce am văzut în oglindă. Am trăit şi încă trăiesc o dramă cu retenţia de apă, pe care sincer aş vrea ca fetele care mănâncă 3 shaworma şi beau 2 litri de suc să nu o mai aducă în discuţie, pentru că mă enervează. Retenţia de apă înseamnă să nu îţi încapă picioarele în pantofi, să îţi iei fuste mai lungi pentru că ţi se umflă genunchii, să nu te încapă blugii nici măcar până la genunchi şi să ai pungi sub ochi mai mari decât sânii. Cam prin asta am trecut, şi mai trec 70% din timp. M-am tratat cu multe, cu lichide, ceaiurile sunt la ordinea zilei, însă cea mai eficace a fost acupunctura. Voi scrie un articol separat pe tema asta.

Pentru că da, #likeyourself e şi despre eforturile pe care le-ai făcut ca să faci din părţile rele, mai puţin rele.

Mă plac când îmi văd  umerii drepţi, când îmi văd gleznele pe tocuri, când îmi curge o mătase turcească până la genunchi, când rujul îmi vine perfect, când pielea îmi străluceşte iar buclele îmi cad pe spatele drept.

Mă  plac când ştiu că am muncit, când ştiu că am o echipă superbă, când plec de la birou la ore târzii însă am lăsat rezultate în urmă, când beau un Aperol cu fetele pe plajă sau când beau un vin de ţară cu familia. Mă plac pentru am în jurul meu oameni buni, frumoşi, inteligenţi cu care mă văd nu pentru poze ci pentru stări. Deşi aduce a Tony Pomptamas, iar articolul ăsta e scris în curtea mea proaspăt plouată  mai am încredere în oameni şi în mine, şi cred cu tărie că energia aia frumoasă vine în urma ta ca un parfum bun, nu te abandonează la uşa când încui.

În încheiere, chiar vă doresc să aveţi parte de linişte, bucurii, oameni frumoşi în jurul vostru iar oglindă, dimineaţa când ieşiţi din casă, să vă fie ecou al încrederii.

Să te placi înseamnă să fii mulțumit de ceea ce vezi în oglindă, să te iubești însemnă să apreciezi între privirile din oglindă.

Vă pupă Vîrgolici!

Îmi plac fustele, ador rochiile, port tocuri și imi place mult să fiu feminină. Ideea este că încep să mă tem, să mă tem de concurență, și nu de la consoartele mele, ci de la domnii care nu prea mai au testosteron în ei.

Săptămâna trecută, așteptam să îmi onorez programarea la pensat, ajung la fără cinci, zic că mai dau un scroll pe Instagram. Stau 10 minute, stau 20, tot nimic. Dupa câteva minute iese un tip, înăltuț așa, se uită în oglindă, și îi zice tipei

  – Nuuuu! le vreau mai arcuite! Uite, aici, vreau să fie așa mai sus și mai tunse.

Doamna care are grijă de sprâncenele mele de ceva timp, săraca își cere scuze că trebuie să aștept, facem un schimb de priviri amuzante și amuzate și apoi se întoarce la tipul sensibil să îi aranjeze sprâncenele. După alte 10 minute e aproape gata, iese, se admiră, și mai și spune cu o voce pițigăiată.

  – Aș spune mulțumesc dacă erau perfecte.

Și pleacă dramatic din salon. Și nu e prima oară când aștept după un băiat pretențios la cosmetică.

Dimineață ajung printr-o minune chiar cu cinci minute mai devreme la birou și, în timp ce zâmbeam la ceas, pentru că ador să fiu punctuală, intru pe străduța cu biroul meu și un tip cu un Smart albastru se chinuie să parcheze lateral. Aștept, aștept și băiatul încerca să pună masina drept, dar tot în strada era. Normal, eu nu aveam loc să trec, strada e foarte îngustă, coadă și claxoane în spatele meu. După 10 minute, si nu exagerez 10 minute, reușește cu ajutorul domnului de la parcare și a Domnului de sus, să pună mașina cât de cât într-o formă numită parcată.

Cum să nu poți parca cu un smart? Un smart?

Cu bărbații ăștia iți e și teama să ridici tonul la ei sau să fii acida, că îi bușește plânsul și le curge rimelul.

#vaidecapulmeu

Sursa foto: www.cronicipebune.ro

Vremea asta mie îmi place, nici cald, nici frig, vreme ideală de limonadă şi mers pe jos. Bine, şi călătorii, cum ne permite programul. Am scos adidaşii comozi de la naftalină, am dus cizmele la țară la Corod şi am reluat la modul serios şi constant activitatea mea preferată: mersul pe jos.

Mergeam aseară cu căştile în urechi, în lumea mea, am luat străduţele la pas şi când mergeam eu visătoare, bam, îmi sare în ochi un chip cunoscut. Un băiat de care mi-am amintit instant că am ieşit în timpul facultăţii, prin anul doi, când intrăm zâmbitoare pe poarta de la cămin de la Kogălniceanu şi Diana mă aşteapta în cameră să îi povestesc ce am făcut.  Sincer, chiar nu mai ştiu cum îl cheamă, pentru că am ieşit puţin şi, rapid mi-am dat seama că eu nu am ce să caut lângă el. Ţin minte că era foarte aranjat, şi era tot timpul în pas cu moda iar când ne era ora stabilită să ne vedem, mă pregăteam de două ori mai mult, căci omul era mai asortat ca mine, și era foarte, foarte stilat.  Înalt, brunet, cu barbă şi glumeţ, student la Arte. Rapid am fugit pentru că era băiatul lui mama, asta îmi amintesc sigur. Orice ziceam eu, el povestea că mămica lui face mai bine. Glumeam că ne chinuiam în camera să călcăm o cămaşă, el sărea repede:

– Mami are staţie de călcat, nu are doar fier.

Povesteam că mâncarea de la cantină e bună şi ieftină, fără dubii:

– Mami face ciorba doar cu zarzavat de la ţară.

Am vrut să bem o bere cândva, la o terasă pe la Izvor:

– Nu pot, că mami zice că alcoolul afectează inima.

Şi băiatul doar cu inima la mami a rămas, eu i-am dat-o înapoi, invocând ca orice fată de 21 de ani că nu sunt pregătită să renunţ la libertatea mea.  Relaţiile cu părinţii sunt pe viaţă, ne iubim, ne sprijinim, ne respectăm însă de la încurajare, la sunat când băiatul e în oraş “vezi că mâine dimineaţă ai brânză cu pâinică pe masă, să nu mai stai mult” e cale lungă. A, şi niciodată nu stăteam mult în oraş pentru că mami nu îl lăsa, pe motiv că nu mai prinde metroul iar taximetriştii “îşi bat joc de copii”. El avea 24 atunci. Da, da.

Nu am mai vorbit de atunci, nici măcar nu îmi amintesc unde l-am cunoscut. Însă aseară l-am recunoscut, ieşea din Mega Image, ciufulit, hârâia nişte slapi, în nişte bermude uzate şi căra vreo trei pachete de pampers şi o sacoşă plină cu diverse. Băiatul ăla frumos, pe care îl plimbam pe sub salcâmii tomnatici şi cu care striveam boem frunzele era obosit, neîngrijit şi plictisit.

De obicei mă lua un sentiment de hatereală, însă parcă îmi era milă de el, şi mai ales că îl ştiam cât de aranjat şi frumos era. Am luat ochii de pe el mai repede ca în anul doi şi mergând cu paşi repezi chiar mă gândeam dacă a ajuns aşa pentru că şi-a asumat că îşi doreşte o familie sau pentru că mămica lui i-a pus în gât “o fată cuminte”.