Îmi plac fustele, ador rochiile, port tocuri și imi place mult să fiu feminină. Ideea este că încep să mă tem, să mă tem de concurență, și nu de la consoartele mele, ci de la domnii care nu prea mai au testosteron în ei.

Săptămâna trecută, așteptam să îmi onorez programarea la pensat, ajung la fără cinci, zic că mai dau un scroll pe Instagram. Stau 10 minute, stau 20, tot nimic. Dupa câteva minute iese un tip, înăltuț așa, se uită în oglindă, și îi zice tipei

  – Nuuuu! le vreau mai arcuite! Uite, aici, vreau să fie așa mai sus și mai tunse.

Doamna care are grijă de sprâncenele mele de ceva timp, săraca își cere scuze că trebuie să aștept, facem un schimb de priviri amuzante și amuzate și apoi se întoarce la tipul sensibil să îi aranjeze sprâncenele. După alte 10 minute e aproape gata, iese, se admiră, și mai și spune cu o voce pițigăiată.

  – Aș spune mulțumesc dacă erau perfecte.

Și pleacă dramatic din salon. Și nu e prima oară când aștept după un băiat pretențios la cosmetică.

Dimineață ajung printr-o minune chiar cu cinci minute mai devreme la birou și, în timp ce zâmbeam la ceas, pentru că ador să fiu punctuală, intru pe străduța cu biroul meu și un tip cu un Smart albastru se chinuie să parcheze lateral. Aștept, aștept și băiatul încerca să pună masina drept, dar tot în strada era. Normal, eu nu aveam loc să trec, strada e foarte îngustă, coadă și claxoane în spatele meu. După 10 minute, si nu exagerez 10 minute, reușește cu ajutorul domnului de la parcare și a Domnului de sus, să pună mașina cât de cât într-o formă numită parcată.

Cum să nu poți parca cu un smart? Un smart?

Cu bărbații ăștia iți e și teama să ridici tonul la ei sau să fii acida, că îi bușește plânsul și le curge rimelul.

#vaidecapulmeu

Sursa foto: www.cronicipebune.ro

Vremea asta mie îmi place, nici cald, nici frig, vreme ideală de limonadă şi mers pe jos. Bine, şi călătorii, cum ne permite programul. Am scos adidaşii comozi de la naftalină, am dus cizmele la țară la Corod şi am reluat la modul serios şi constant activitatea mea preferată: mersul pe jos.

Mergeam aseară cu căştile în urechi, în lumea mea, am luat străduţele la pas şi când mergeam eu visătoare, bam, îmi sare în ochi un chip cunoscut. Un băiat de care mi-am amintit instant că am ieşit în timpul facultăţii, prin anul doi, când intrăm zâmbitoare pe poarta de la cămin de la Kogălniceanu şi Diana mă aşteapta în cameră să îi povestesc ce am făcut.  Sincer, chiar nu mai ştiu cum îl cheamă, pentru că am ieşit puţin şi, rapid mi-am dat seama că eu nu am ce să caut lângă el. Ţin minte că era foarte aranjat, şi era tot timpul în pas cu moda iar când ne era ora stabilită să ne vedem, mă pregăteam de două ori mai mult, căci omul era mai asortat ca mine, și era foarte, foarte stilat.  Înalt, brunet, cu barbă şi glumeţ, student la Arte. Rapid am fugit pentru că era băiatul lui mama, asta îmi amintesc sigur. Orice ziceam eu, el povestea că mămica lui face mai bine. Glumeam că ne chinuiam în camera să călcăm o cămaşă, el sărea repede:

– Mami are staţie de călcat, nu are doar fier.

Povesteam că mâncarea de la cantină e bună şi ieftină, fără dubii:

– Mami face ciorba doar cu zarzavat de la ţară.

Am vrut să bem o bere cândva, la o terasă pe la Izvor:

– Nu pot, că mami zice că alcoolul afectează inima.

Şi băiatul doar cu inima la mami a rămas, eu i-am dat-o înapoi, invocând ca orice fată de 21 de ani că nu sunt pregătită să renunţ la libertatea mea.  Relaţiile cu părinţii sunt pe viaţă, ne iubim, ne sprijinim, ne respectăm însă de la încurajare, la sunat când băiatul e în oraş “vezi că mâine dimineaţă ai brânză cu pâinică pe masă, să nu mai stai mult” e cale lungă. A, şi niciodată nu stăteam mult în oraş pentru că mami nu îl lăsa, pe motiv că nu mai prinde metroul iar taximetriştii “îşi bat joc de copii”. El avea 24 atunci. Da, da.

Nu am mai vorbit de atunci, nici măcar nu îmi amintesc unde l-am cunoscut. Însă aseară l-am recunoscut, ieşea din Mega Image, ciufulit, hârâia nişte slapi, în nişte bermude uzate şi căra vreo trei pachete de pampers şi o sacoşă plină cu diverse. Băiatul ăla frumos, pe care îl plimbam pe sub salcâmii tomnatici şi cu care striveam boem frunzele era obosit, neîngrijit şi plictisit.

De obicei mă lua un sentiment de hatereală, însă parcă îmi era milă de el, şi mai ales că îl ştiam cât de aranjat şi frumos era. Am luat ochii de pe el mai repede ca în anul doi şi mergând cu paşi repezi chiar mă gândeam dacă a ajuns aşa pentru că şi-a asumat că îşi doreşte o familie sau pentru că mămica lui i-a pus în gât “o fată cuminte”.

Cum eu încă trag speranță că vremea de afară are doar o stare proastă și o să își revină cât de curând, doresc ca adevărata primavără să mă prindă cu ordine și disciplină. Și în viață și în casă.

Recunosc, în ultimul timp am cam exagerat cu cumpărăturile și am ajuns în punctul în care nu mi se mai închid ușile de la sifonier, nu mai am spațiu pe stander și nici pantofarul nu mă mai iubește la cum îl închid. Așa că, am decis să fac o mega curățenie, și să donez multe haine, genți și  încălțăminte.

Am tricouri și bluze purtate de câteva ori, rochii purtate doar la câteva evenimente și genți de care m-am plictisit prea repede sau nu au fost stilul meu, asa că, marea mea dorință acum este să ajungă în casa cuiva care chiar are nevoie de ajutor. Nu sunt uzate, nu îmi bat joc de oameni, ci doar sunt purtate foarte puțin timp. Ori nu mai fac parte din decorul meu vestimentar cotidian, ori nu îmi mai vin, ori nu le mai iubesc ca inainte. Eu la ce nu mai țin, renunț.

Așa că am:

• Tricouri
• Bluze
• Blugi
• Fuste
• Rochii
• Genți
• Cizme
• Pantofi
• Eșarfe

Ideea este că aș dori să ajungă undeva unde chiar este nevoie de acestea, aș dori să însenineze ziua unor copii fără speranță, să facă  ziua mai bună unei femei ce nu își permite o geantă sau să aducă zâmbetul pe buze unui copil ce nu știe ce înseamnă răsfățul. Oricât nu sunt eu fană a copiilor, absolut orice copil are dreptul la o copilărie frumoasă, iar dacă viața nu l-a ajutat, putem noi între noi, deoarece, pentru oamenii cu identitate, viața nu este numai despre mers la muncă, plătit rate și facturi și un concediu all inclusive pe an. Este despre zâmbetul tău ce vine din zâmbetul altora, este despre oferirea ajutorului fără a cere ceva în schimb, este despre a fi om într-o lume de roboți.

Așadar, daca știți o asociație serioasă, care poate face minuni sufletești cu hainele donate de mine, sunt deschisă. Chiar imi doresc să ajungă undeva unde este nevoie de ele, și unde, un rucsac pentru școală este dorința pentru Moș Crăciun.

Ma găsiți aici, mă găsiti pe Facebook sau la telefon.

Hai să ajutăm oamenii ce nu mai văd  răsăritul și pentru care bucuria mare vine din efortul nostru, cât de mic.

Este unul dintre primele weekend-uri după mult timp în care sunt în Bucureşti.  După câteva ţări, şi câteva experienţe foarte frumoase, în acest weekend am stat acasă. Acasă în sensul de oraşul care de nouă ani îmi e acasă, căci acasă în adevăratul sens al cuvântului rămâne la ai mei.

Ieri am fost gospodină, am gătit, am făcut curat, am pus haine la spălat, iar astăzi, am luat-o la pas, şi am făcut ceea ce ador: să merg în neştire pe jos. Mi-am pus căştile, Mircea Baniciu mi-a fost 90% din timp în cap şi  patru ore mi-am dus paşii printre gânduri. Soare, departe de parcuri sau aglomeraţie, eu cu gândurile mele, reuşind să mă detaşez de tot ceea ce uneori nu funcţionează cum mi-aş dori.

După ce mi-am făcut numărul de kilometri, m-am oprit la piaţă să îmi cumpăr cele necesare pentru a mă aventura în a gătitului artă. Am băbuţele mele în piaţă, de care chiar îmi era dor, şi astăzi când mă apropiam de tarabe, le văd zâmbind:

• Aoleu, mamă, unde ai fost? Hai că avem rucola şi toate bunătăţile. Chiar vorbeam cu Mărioara, unde e  fata aia zâmbăreaţă?

Îmi cumpăr spanac, salată verde, ceapă verde, ridichi, rucola, dovlecei și pătrunjel. Îmi salut băbuţele drăguţe, îmi urează să mă mărit mai repede, că mereu gătesc doar pentru mine, şi că atunci când o să iau pentru doi, o să facă reducere. Cum să nu le ador? Ştiţi că iubesc să am o relaţie frumoasă cu oamenii, mereu mi-am dorit să mă salut în piaţă cu tăranii pe care îî admir, să mă salut cu vecinii de la birou, şi cred cu tărie că viaţa are mai mult farmec şi e mai plină de zâmbete când ne îndepărtăm de automatisme, şi chiar am bucuria ca într-o lume de supravieţuitori să trăiesc cu gramul de bucurie dat de tangețele armonioase.

Ajung acasă, îmi pun iarăşi muzică, şi mă apuc de gătit. Fac o salată enormă, delicioasă, condimentată cu oregano şi piper, timp în care îmi pun în tigaia de teflon câteva bucăţele de dovlecel, şi acestea condimentate puţin. Mi-a ieşit o salată absolut perfectă, ce îmi aducea aminte de salatele mâncate acasă în Moldova în postul Paştelui.  Salata am asortat-o cu un ceai mirific, din Grecia, pe care îl recomand. Se numeşte Ceai de munte şi este foarte bun, are un gust uşor amărui însă perfect îmbinat cu un miros dulce.

Mi-am scos ceaiul pe băncuța din curtea casei, mi-am luat laptopul şi tot cu muzica după mine, mă bucur de o duminică zen. Până la următoarea plecare nu mai e mult, şi vreau să mă ţin de ideea ce îmi e crez în ultima perioadă: timpul nu se mai întoarce, nu e loc de regrete când sufletul îţi e hrănit de micile bucurii, orice faci să fie asumat şi niciodată să nu laşi gândurile cu semnele de întrebare să îţi umbrească sufletul. Atât timp cât ai sănătate, oameni frumoşi în jurul tău, o meserie cu satisfacţii, viaţa e un dineu perfect.

Zile armonioase să aveți,

Vă pupă Vîrgolici!

Toți avem dezamăgirile noastre. Făra dubii. Și nu vorbesc aici de relațiile de cuplu, vorbesc în general, de dezămagire, și de un sentiment amar lăsat de prea mulți oameni care nu se descurcă cu viețile lor, dar cu ale noastre?

Sunt multe boli care trag înapoi oamenii, însă ce mă deranjează în ultimul timp foarte des și foarte rău este lipsa de asumare. Efectiv văd oameni care nu au fost în stare să își ia pe proprii umeri ceea ce au făcut, care nu vor să evolueze, care sunt la fel de acomodați cu minciunele reconfortante cum sunt eu că nu mă mărit cu DiCaprio. E ca și cum ai mânca numai tâmpenii o perioadă și apoi nu înțelegi de ce te-ai îngrășat.

Cred că în ziua asta cu inimioare rămase de aseară m-am trezit cam întoarsă, și recunosc că aș mai fi dormit. Ploaia bătea în geam, pătura mea era caldă, însă gandurile în nebuloasă.

Faptul că trăim în secolul acesta atât de permisiv, în care ai acces la orice, la informație, la tehnologie, poți călători oriunde  pare că îi limitează pe unii. Și faptul că îi limitează, automat îngroașă lista oamenilor cu multe și departe de vindercare, frustrări.

De obicei, joc în horă și pe mine nu mă scoate oricine de unde dansez iar în ultimul timp mi-am dezvoltat  un super sentiment de detașare și nepăsare, spun mi-am dezvoltat, pentru că înainte mă consumam, mă agitam ca o curcă. Astăzi nu îmi mai pasă de ceea ce se întâmplă dacă nu e cu adevărat important, mi-am curățat umerii de frustrări și nebuloase și orice tâmpenie fac, știu că urmează consecințele, pe care deja le am fixate ca un preview. Pentru că despre asta este asumarea, despre puterea de a ști că ceea ce faci urmează să te afecteze sau nu, că atunci când nu ai somn, conștiinta pune niște întrebări la care trebuie să ai răspuns ferm, că daca iei o decizie o duci până la capăt cu argumente și nu scoți cuvintele goale, aruncate peste umeri ridicați.

Da, m-am trezit cu ochii și buzele umflate, și abia mi-au încăput picioarele în niște botine, dar psihic am eliminat toata apă ce nu avea șanse să devină aghiasmă. Pentru că am obosit cu oamenii care se mint, oameni care vor doar ca aparențele să fie impecabile iar în spate, să pută mucegaiul.  Nu știu daca îmbatranesc, însă cu siguranță sunt mai împacată și mai happy ca niciodată, iar asta incomodează pe alții, un alt punct important ar fi dacă mi-ar păsa. Pentru că nu dau explicații, și dacă mi-ar fi cerute am toate argumentele, pentru că am oameni superbi în jurul meu, pentru că am o familie care cu bune, cu rele e o familie unită, pentru că fie că pășesc cu un troler greu sau cu unul ușor, când plec, niciodată nu mă uit inapoi. Și nimeni, nu îmi poate lua capacitatea de fi bine eu cu mine, de a mă uita în oglindă cu mândrie, de a îmi pune căștile în avion, fără să îmi pese ce e la sol.

Da, e despre asumare.

Despre faptul că rețetele sociale nu au nicio valoare când știi ingredientele tale, când apusurile perfecte sunt terapie, când băieții sunt doar niște nume ce dau povești pentru balconul Ioanei, când trezitul de dimineață înseamnă un scop, o misiune frumoasă, o carieră și o bucurie. Pentru mine asta e cartea de bucate.

Și ca să scriu și despre ceva frumos, pentru că în Moldova paharul nu e niciodată gol, am stat pe scaunul meu preferat, unde am lăsat blondul în urmă. Pe la Salon Curly am trecut, și după un an de iubire, am decis să aleg o culoare între. Nici negru, nici blond. A, și m-am decis dimineața și seara m-am vopsit, pentru că impulsurile sunt bune uneori, iar orice e calculat la secundă, ma duce către rutină,

Cosmin mulțuuuuumesc! Ești salvatorul meu!

Deşi e sâmbătă, am avut o zi plină, şi a  trebuit să bifez mai multe lucruri. Aseară mi-am băut vinul, am văzut un film şi dis de dimineaţă m-am întors la treburi ca într-o zi de muncă normală.

Am avut treabă prin oraş, a trebuit să trec prin zeci de locuri să rezolv chestii şi spre seară am mers până în Carefour să îmi cumpăr cele necesare trailui zilnic. Plus că în perioada următoare voi fi iar prin ţări străine, aşa că mi-am făcut stocul de câteva produse imperios necesare.

Pe lângă cosmetice, produse de îngrijire, chestii necesare pentru casă, am trecut şi pe la raionul cu produsele mele preferate: paharele. Cum am mai spart două, trebuia să îmi cumpăr încă unul, cu dimensiunea ideală, în care seară îmi pun poţiunea magică. Este identic cu cel din fotografie. Şi da, aceasta este o instalaţie cu struguri, o ador! Îmi ţine loc de veioză şi mă reprezintă. Plus că la mine în casă sursele de lumină sunt o problemă, becul de pe hol s-a ars iar cel din dormitor funcţionează doar uneori. Aştept unul dintre cumnaţii mei să mă salveze. 😀

Bun, revenind, continuam cumpărăturile şi în timp ce analizam ce alte pahare aş mai putea să mai cumpăr, un cuplu lângă mine, deloc silenţios face schimb tensionat de replici. Ea, cu o blăniță gri  tare drăguţă, cu botox şi un blond îngrijit. El în trening, pe fund îi scria Armani şi vesta mov pe care mare scria Nike. Învârtea cheile cu nervi, şi la fel învârtea şi destinul domnişoarei. O roagă să se mişte mai repede, că deja sunt în hypermarket de două ore.

• Uite iubitule, veselă din asta vreau, porţelan de bohemia. Spune ea arogantă.

Până să întorc coşul, am văzut cum omul s-a făcut roşu, roşu, cum îşi ridică puţin şapca, şi începe:

• Serios, fă? Porţelan îţi trebuie? Ai uitat când îţi spărgeai dinţii în lut la tine la ţară şi acum vrei porţelan? 

Pe cuvânt că  am plecat ruşinată eu de ruşinea ei şi de penibilitatea situaţiei.

Oh well, aşa se întâmplă când nu eşti stăpână pe propria viaţă, când nu ţi-ai conturat destinul singură.

Fetelor, luaţi viaţa în serios, nu în semn de noroc şi compromisuri. Munciţi, învăţaţi serios, absolviţi facultăţi bune, dobândiţi diplome cu care să aveţi pretenţii salariale. Da, e greu, e drumul mai lung însă e sigur. Plecaţi de la ideea că se poate. Stai la cămin, munceşti pe zece milioane la început, alergi, nu îţi permiţi orice parfum sau orice haină, însă după ce dovedeşti că ai învăţat, că eşti stăpână pe tine, ofertele vin, job-ul pe care îl doreşti îl poţi obţine şi ai independenţa ta financiară.  Plus că drumul în sine este frumos. Eu pentru nimic în lume nu aş fi stat în chirie în loc de cămin, am mers cu zeci de autobuze, am alergat după tramvai, am cărat borcane de zacuscă şi haine curate de acasă, am băut bere pe hol la cămin şi am dansat până la 5 dimineaţa, şi mai presus de toate, am prieteni cu care rezonez atât de bine pentru că şi ei, au fost cot la cot cu mine în tot acest drum superb.

Da, am mers cu fetele la mare cu trenul şi am stat în picioare, am mers în club de fiţe în Mamaia în rochie de 30 de lei luată de la reduceri, am mâncat covrigi pe bancă în faţa căminului, ciorbă la doi lei de la cantină  şi toate mi-au dat puterea şi bucuria de fi autentică astăzi. Amintirile, studiile, diplomele, niciun băiat nu mi le poate lua, şi viaţa există mereu după fiecare băiat ce am decis că e doar o filă, nu cartea în sine.

Și să fim serioși, bărbații sunt în mare intimidați de femeile puternice, așa că propria putere îți ofera încă un filtru ca să îți dai seama dacă e de luat acasă sau de trimis acasă.

În timp ce m-am distrat, în timp ce am intrat cu sticle de vin în cămin învelite în afişe, spunând portarului că este lapte, viaţa am luat-o în serios, am ştiut că vreau o carieră şi nu un loc de muncă, faptul că vreau să mă descurc singură.  Logic că m-am impiedicat și eu de zeci de ori, însă bucuria reușitei are în spate strădania încercării.

Nu că sunt un model, dar spun că se poate. Alegerile fac diferenţa între a pune ochii în pământ cu supunere şi a pune piciorul în prag şi să laşi omul să se ducă unde vrea. Viaţa e prea scurtă pentru sacrificii atât de mari.

Demnitate de porțelan să avem.

Vă pupă Vîrgolici!

p.s. poveștile frumoase despre și cu băieți frumoși le voi scrie pe toate la pensie, acesta e planul 🙂

Anul căruia i-am cântat prohodul, a fost pentru mine unul frumos. Foarte chiar, cu bune, cu rele, a fost unul dintre cele mai antrenante.
Ca să încep de la exterior, am renunţat la febleţea mea, brunetul, şi aici mă refer la culoarea părului. În părul meu, culorile mixate îşi fac acum de cap în a mea podoabă. Cum anii trec, tot la exterior am avut mai multă grijă, un ten îngrijit şi cu mai multă atenţie, creme, măşti, uleiuri (foarte multe) şi protecţie crescută. De cearcăne şi de retenţia de apă nu am scăpat complet, însă bătălia este în curs de desfăşurare, şi sunt şi perioade când eu sunt în avantaj.

Anul acesta am fost plecată mult, şi asta mi-a plăcut la nebunie. Ador să fiu pe drumuri, ador să explorez alte meleaguri şi inima îmi creşte când îmi fac bagajele. Am clipit cu bucurie în apusuri perfecte, am savurat cu încântare câte un vin bun în fiecare ţară în care am ajuns. De ajuns, am ajuns în multe locuri, însă niciodată nu o să uit de unde am plecat, dintr-o familie superbă, pe care o ador, o familie gălăgioasă, cu mulţi oameni, oameni pe care îi sun când îmi e bine dar şi când îmi e greu, acei oameni cărora mă pot confesa cu încredere şi care ştiu că ţin la mine. În aceeaşi categorie intră şi prietenii mei, cei fără de care paharele de vin şi halbele de bere ar fi mai seci, iar amintirile sunt mereu cu lacrimi, lacrimi de râs.

Da, nu aş putea trăi fără tot acest ansamblu, nu aş putea supravieţui emoţional fără oamenii cu care râd, plâng, facem haz de necaz de unele ghinioane şi ciocnim mereu cu veselie. Tot în acest agitat an, am botezat un băiețel delicios, am un finuț cu niște fălcuțe superbe și pe care îl iubesc enorm.

În 2017 am fost pe stadiul single, tot anul. Da, da, nicio relaţie serioasă, niciun băiat care să îmi dea lumea peste cap sau de care să fiu atât de îndrăgostită încât să nu văd că este culoare roşu la semafor şi să merg râzând cu ochii spre soare. E oarecum un record, pentru că ceva ani am fost în relaţii, am dat explicaţii pentru cutia aia nouă de pantofi şi pentru orele târzii la care ajungeam acasă. În acest frumos an, mi-am dedicat timpul mie, mie, mie. Am trăit solitudinea în toată bucuria ei, şi da, chiar recomand să vă luaţi o perioadă în care să fiţi voi cu voi, să vă redescoperiţi, să faceţi orice tabiet şi să trăiţi viaţa EXACT cum o doriţi. Ştiu că mulţi au un sentiment de milă, şi îi văd cum fac ochişorii ca a unui labrador, şi parcă şi-ar dori să mă consoleze; însă revin: single not lonely. Un vin în curtea mea, o carte în patul meu enorm, o baie cât de lungă vreau eu şi nopţi lăsate fix unde are chef sufletul meu. Am ieşit dintr-o relaţie despre care am spus că nu o să vorbesc niciodată public, în ciuda întrebărilor, nu îmi spăl hainele în public, şi deşi aş avea multe de spus, cred că trebuie ca ceea ce se întâmplă în viaţa privată, să rămână departe de taste. Ioana îmi ştie orice poveste, vedeţi la ea dacă merge cu şantaj sau cu o sumă enormă ca să vă povestească tot :))) ( glumesc, am încredere oară în ea).

Revenind, nu, nu o să detaliez niciodată ultima poveste care a durat nişte ani, nu o să intru în detalii, însă am un singur sfat, când ceva pute a mucegai, nu închideţi frigiderul. Aruncaţi gunoiul.

Un an în care trăirile nu mi-au stat departe, în care am trecut prin zeci de stări, în care mi s-au întâmplat foarte multe lucruri bune, dar şi lecţii. Anul în care am învăţat să îmi cultiv un pic mai mult răbdarea, să înţeleg că oamenii mint pentru că se mint, că vorbele nu înseamnă nimic dacă sunt aruncate precum petalele în mare, şi că da, eu o pot lua oricând de la capăt şi să iert şi să uit minciunile, însă cel ce le lansează, pescuieşte în propria conştiinţă aceeaşi mizerie pe care a pus-o ca momeală.

Dragă 2018, te rog să îmi aduci la fel de multe buze muscate, băieţi frumoşi (înalţi), nopți memorabile, mulţi pantofi, cât mai multe bilete de avion, costume de baie, multă muzică, vin bun şi aceeaşi pasiune de a munci.

Vă doresc tuturor să aveţi credinţă, să găsiţi bucuria în lucuri mici şi să aveţi încredere în voi.

La mulţi ani, 2018!