Deşi e sâmbătă, am avut o zi plină, şi a  trebuit să bifez mai multe lucruri. Aseară mi-am băut vinul, am văzut un film şi dis de dimineaţă m-am întors la treburi ca într-o zi de muncă normală.

Am avut treabă prin oraş, a trebuit să trec prin zeci de locuri să rezolv chestii şi spre seară am mers până în Carefour să îmi cumpăr cele necesare trailui zilnic. Plus că în perioada următoare voi fi iar prin ţări străine, aşa că mi-am făcut stocul de câteva produse imperios necesare.

Pe lângă cosmetice, produse de îngrijire, chestii necesare pentru casă, am trecut şi pe la raionul cu produsele mele preferate: paharele. Cum am mai spart două, trebuia să îmi cumpăr încă unul, cu dimensiunea ideală, în care seară îmi pun poţiunea magică. Este identic cu cel din fotografie. Şi da, aceasta este o instalaţie cu struguri, o ador! Îmi ţine loc de veioză şi mă reprezintă. Plus că la mine în casă sursele de lumină sunt o problemă, becul de pe hol s-a ars iar cel din dormitor funcţionează doar uneori. Aştept unul dintre cumnaţii mei să mă salveze. 😀

Bun, revenind, continuam cumpărăturile şi în timp ce analizam ce alte pahare aş mai putea să mai cumpăr, un cuplu lângă mine, deloc silenţios face schimb tensionat de replici. Ea, cu o blăniță gri  tare drăguţă, cu botox şi un blond îngrijit. El în trening, pe fund îi scria Armani şi vesta mov pe care mare scria Nike. Învârtea cheile cu nervi, şi la fel învârtea şi destinul domnişoarei. O roagă să se mişte mai repede, că deja sunt în hypermarket de două ore.

• Uite iubitule, veselă din asta vreau, porţelan de bohemia. Spune ea arogantă.

Până să întorc coşul, am văzut cum omul s-a făcut roşu, roşu, cum îşi ridică puţin şapca, şi începe:

• Serios, fă? Porţelan îţi trebuie? Ai uitat când îţi spărgeai dinţii în lut la tine la ţară şi acum vrei porţelan? 

Pe cuvânt că  am plecat ruşinată eu de ruşinea ei şi de penibilitatea situaţiei.

Oh well, aşa se întâmplă când nu eşti stăpână pe propria viaţă, când nu ţi-ai conturat destinul singură.

Fetelor, luaţi viaţa în serios, nu în semn de noroc şi compromisuri. Munciţi, învăţaţi serios, absolviţi facultăţi bune, dobândiţi diplome cu care să aveţi pretenţii salariale. Da, e greu, e drumul mai lung însă e sigur. Plecaţi de la ideea că se poate. Stai la cămin, munceşti pe zece milioane la început, alergi, nu îţi permiţi orice parfum sau orice haină, însă după ce dovedeşti că ai învăţat, că eşti stăpână pe tine, ofertele vin, job-ul pe care îl doreşti îl poţi obţine şi ai independenţa ta financiară.  Plus că drumul în sine este frumos. Eu pentru nimic în lume nu aş fi stat în chirie în loc de cămin, am mers cu zeci de autobuze, am alergat după tramvai, am cărat borcane de zacuscă şi haine curate de acasă, am băut bere pe hol la cămin şi am dansat până la 5 dimineaţa, şi mai presus de toate, am prieteni cu care rezonez atât de bine pentru că şi ei, au fost cot la cot cu mine în tot acest drum superb.

Da, am mers cu fetele la mare cu trenul şi am stat în picioare, am mers în club de fiţe în Mamaia în rochie de 30 de lei luată de la reduceri, am mâncat covrigi pe bancă în faţa căminului, ciorbă la doi lei de la cantină  şi toate mi-au dat puterea şi bucuria de fi autentică astăzi. Amintirile, studiile, diplomele, niciun băiat nu mi le poate lua, şi viaţa există mereu după fiecare băiat ce am decis că e doar o filă, nu cartea în sine.

Și să fim serioși, bărbații sunt în mare intimidați de femeile puternice, așa că propria putere îți ofera încă un filtru ca să îți dai seama dacă e de luat acasă sau de trimis acasă.

În timp ce m-am distrat, în timp ce am intrat cu sticle de vin în cămin învelite în afişe, spunând portarului că este lapte, viaţa am luat-o în serios, am ştiut că vreau o carieră şi nu un loc de muncă, faptul că vreau să mă descurc singură.  Logic că m-am impiedicat și eu de zeci de ori, însă bucuria reușitei are în spate strădania încercării.

Nu că sunt un model, dar spun că se poate. Alegerile fac diferenţa între a pune ochii în pământ cu supunere şi a pune piciorul în prag şi să laşi omul să se ducă unde vrea. Viaţa e prea scurtă pentru sacrificii atât de mari.

Demnitate de porțelan să avem.

Vă pupă Vîrgolici!

p.s. poveștile frumoase despre și cu băieți frumoși le voi scrie pe toate la pensie, acesta e planul 🙂

Anul căruia i-am cântat prohodul, a fost pentru mine unul frumos. Foarte chiar, cu bune, cu rele, a fost unul dintre cele mai antrenante.
Ca să încep de la exterior, am renunţat la febleţea mea, brunetul, şi aici mă refer la culoarea părului. În părul meu, culorile mixate îşi fac acum de cap în a mea podoabă. Cum anii trec, tot la exterior am avut mai multă grijă, un ten îngrijit şi cu mai multă atenţie, creme, măşti, uleiuri (foarte multe) şi protecţie crescută. De cearcăne şi de retenţia de apă nu am scăpat complet, însă bătălia este în curs de desfăşurare, şi sunt şi perioade când eu sunt în avantaj.

Anul acesta am fost plecată mult, şi asta mi-a plăcut la nebunie. Ador să fiu pe drumuri, ador să explorez alte meleaguri şi inima îmi creşte când îmi fac bagajele. Am clipit cu bucurie în apusuri perfecte, am savurat cu încântare câte un vin bun în fiecare ţară în care am ajuns. De ajuns, am ajuns în multe locuri, însă niciodată nu o să uit de unde am plecat, dintr-o familie superbă, pe care o ador, o familie gălăgioasă, cu mulţi oameni, oameni pe care îi sun când îmi e bine dar şi când îmi e greu, acei oameni cărora mă pot confesa cu încredere şi care ştiu că ţin la mine. În aceeaşi categorie intră şi prietenii mei, cei fără de care paharele de vin şi halbele de bere ar fi mai seci, iar amintirile sunt mereu cu lacrimi, lacrimi de râs.

Da, nu aş putea trăi fără tot acest ansamblu, nu aş putea supravieţui emoţional fără oamenii cu care râd, plâng, facem haz de necaz de unele ghinioane şi ciocnim mereu cu veselie. Tot în acest agitat an, am botezat un băiețel delicios, am un finuț cu niște fălcuțe superbe și pe care îl iubesc enorm.

În 2017 am fost pe stadiul single, tot anul. Da, da, nicio relaţie serioasă, niciun băiat care să îmi dea lumea peste cap sau de care să fiu atât de îndrăgostită încât să nu văd că este culoare roşu la semafor şi să merg râzând cu ochii spre soare. E oarecum un record, pentru că ceva ani am fost în relaţii, am dat explicaţii pentru cutia aia nouă de pantofi şi pentru orele târzii la care ajungeam acasă. În acest frumos an, mi-am dedicat timpul mie, mie, mie. Am trăit solitudinea în toată bucuria ei, şi da, chiar recomand să vă luaţi o perioadă în care să fiţi voi cu voi, să vă redescoperiţi, să faceţi orice tabiet şi să trăiţi viaţa EXACT cum o doriţi. Ştiu că mulţi au un sentiment de milă, şi îi văd cum fac ochişorii ca a unui labrador, şi parcă şi-ar dori să mă consoleze; însă revin: single not lonely. Un vin în curtea mea, o carte în patul meu enorm, o baie cât de lungă vreau eu şi nopţi lăsate fix unde are chef sufletul meu. Am ieşit dintr-o relaţie despre care am spus că nu o să vorbesc niciodată public, în ciuda întrebărilor, nu îmi spăl hainele în public, şi deşi aş avea multe de spus, cred că trebuie ca ceea ce se întâmplă în viaţa privată, să rămână departe de taste. Ioana îmi ştie orice poveste, vedeţi la ea dacă merge cu şantaj sau cu o sumă enormă ca să vă povestească tot :))) ( glumesc, am încredere oară în ea).

Revenind, nu, nu o să detaliez niciodată ultima poveste care a durat nişte ani, nu o să intru în detalii, însă am un singur sfat, când ceva pute a mucegai, nu închideţi frigiderul. Aruncaţi gunoiul.

Un an în care trăirile nu mi-au stat departe, în care am trecut prin zeci de stări, în care mi s-au întâmplat foarte multe lucruri bune, dar şi lecţii. Anul în care am învăţat să îmi cultiv un pic mai mult răbdarea, să înţeleg că oamenii mint pentru că se mint, că vorbele nu înseamnă nimic dacă sunt aruncate precum petalele în mare, şi că da, eu o pot lua oricând de la capăt şi să iert şi să uit minciunile, însă cel ce le lansează, pescuieşte în propria conştiinţă aceeaşi mizerie pe care a pus-o ca momeală.

Dragă 2018, te rog să îmi aduci la fel de multe buze muscate, băieţi frumoşi (înalţi), nopți memorabile, mulţi pantofi, cât mai multe bilete de avion, costume de baie, multă muzică, vin bun şi aceeaşi pasiune de a munci.

Vă doresc tuturor să aveţi credinţă, să găsiţi bucuria în lucuri mici şi să aveţi încredere în voi.

La mulţi ani, 2018!

Săptămânile ce au trecut au fost un pic cu agitație, cu energie împărțită în toate locurile, cu bucurii, cu sentimente de amar dar și de optimism. Mă știți că merg mai departe repede și consider că fiecare lucru care ne afectează trebuie scos fără milă din viata noastră. Urmează și un articol pe tema asta, însă am nevoie de oleacă de somn ca să scriu inteligent :))

Cu toate gândurile astea pășeam dimineața la 7.50 printr-o ploaie ce venea într-un decor de Bacovia conturat.  Mă grăbeam să ajung la birou însa inainte voiam să îmi cumpăr o banană. Da, regula mea de care mă țin de ceva ani, este ca înainte de cafea să mănânc o banană. Ies de la magazin, îndes banana în geantă și boom, clasic mie, mă lovesc de umbrela  unui baiat la fel de grăbit ca mine.

Ridic ochii de sub umbrelă, își întoarce capul spre mine, și în timpul  acesta  văd un zâmbet ce nu doar umbrelă o lasă plouată. Pomeți de balcanic, zâmbet de spaniol și ochi de arab. Stropii îi veneau pe față, timp în care îmi spune puțin arogant să am grijă  pe unde merg. Ii subliniez faptul că umbrela lui s-a lovit de a mea; îmi zâmbește din nou, îmi trag boem privirea în umbrela mea neagră  și îi urez o zi mai bună.

Arogantul meu îmi spune că dacă nu eram frumoasă nu ma ierta, și îmi zicea vreo două. Îi răspund că mă salvam și dacă eram urată, dar îl iert pentru că e nevoie de soare și când nu e pe cer.

Ne zâmbim, ne depărtăm umbrele și ne apropiem de trecerea de pietoni. Când eu fac dreapta spre birou și el dreapta spre bulevard, îi urează umbrelei mele o zi frumoasă, iar eu îi spun că orice e în mâna mea  devine automat frumos.

Râdem amandoi și ne despărțim privirile într-un zâmbet de cochetareală.

Hai că am reușit și vinerea asta.

#povestileluivirgolici

Recunosc, povestea din rândurile ce urmează s-a întamplat când în luna octombrie încă era soare și poveștile băteau la ușa vieții  mele cu același magnet cu care m-am obișnuit, și da, recunosc că îmi place. Dacă nu aș avea povești, berile ar fi mai seci, paharele de vin mai fără de gust și viața mea mai banală.

Eram într-o zi cu soare, cu frunze aproape gălbui și trotuare pictate de toamnă. Mergeam cu ochii stranși de soare dar cu privirea încântată, și parcă nu aveam ce să îmi mai doresc. Gleznele îmi erau dezumflate, rochia îmi stătea perfect iar părul meu, ca de pe bigudiuri căzut, vorbea cu soarele în buclele mele bălai. Merg, merg și când să cobor câteva trepte mă impiedic; ca într-un film cu și despre oameni stângaci, piciorul meu drept nu simte a treia treaptă iar eu mă duc ca bolovanul. Foile și mapele din mâna îmi sar, geanta îmi cade din mâna, părul îmi sare în ochi și palma testează rezistența trotuarului.

În timp ce încercam să mă ridic, printre varfurile mele decolorate, zăresc o față ce părea coborâtă de pe  o rază. Se apleacă lânga mine, îmi adună hârtiile, îmi strânge geanta și îmi oferă o mână. Chipul lui creol, conturat perfect de un brunet strălucitor îmi aducea aminte de Aladin, de care eram îndrăgostită în copilărie. Umerii lui îmi vorbeau dintr-o cămașă de un alb impecabil iar ochii lui căprui sclipeau ca a unui copil. Îmi pun palma zgariată în palma lui, mă ridic, și în timp ce îmi aranjam rochia, mă îndrăgosteam de un baiat ce din basme era rupt. Claxoanele ne erau coloană sonoră, ochii ni se iubeau iar gardul și treptele ne erau harpă.

Buzele lui rozalii, mă întreabau dacă sunt bine și dacă am pățit ceva. Voiam să îi spun că m-a lovit Cupidon însă am zis să nu îl sperii, că uneori îs cam directă. Printre zâmbete și redresat situația, băiatul meu cu dinți perfecți și zâmbet ideal, îmi cere numărul ca să verifice dacă sunt în regulă, cu mențiunea că lui îi place să aibă grijă de fetele frumoase care se accidentează. Tocul meu drept, mai devreme zgâriat, era acum în aer.

Ii las numarul meu, mă atinge pe umăr și îmi spune să am grijă de mine.

În urma mea îl las, și parcă îl auzeam cum strivea frunzele, precum îmi mușcam eu buza. Merg pe jos o stație de metrou, timp în care îmi pun ochelarii de soare pentru a se observa mai puțin cum râd singură. Ajung înapoi la birou, îmi ud florile, îmi fac o cafea și aud telefonul care mă anunță că degetele frumoase ale lui Aladin mi-au scris.

Cand deblocam telefonul, cred că magicul Cupidon s-a sinucis.

-Ke faci? Cum te simti, frumoaso? Te m-ai doare palma? 😛

In timpul ăsta și fruntea s-a accidentat de birou, și zâmbetul meu a plecat spre o lume mai bună. Totuși zic că poate băiatul o fi greșit și continui conversația, timp în care aflu că pentru frumosul meu, cratima e chestie de alegere, numărul de i  variază în functie de starea lui și că a face acordul între subiect și predicat e super demodat.

Da, da, am oftat și m-am resemnat. De fapt am oftat resemnat, știind că viața mea e o telenovelă, care deși uneori mă îngenunchează și la propriu și la figurat, îmi dă un haz de necaz ce mă ajută să merg cu voioșie mai departe.

Și da, aud cerul cum plânge când un băiat frumos îmi scrie greșit.

#poveștileluivîrgolici

Știu că acum este la modă cuvântul acesta „stres”. Toata lumea îl folosește cu aceeași lejeritate precum este folosit cuvântul „frustrare”. Eu spun doar atât –  m-a ajuns oboseala. Și încă nu îmi dau seama daca este o carență de vreo vitamină însă cu siguranță s-au schimbat unele lucruri, și nu în modul pozitiv:

• Mă trezesc greu, amân alarma – eu care nu aveam o problemă cu trezitul și pe la 6.30 deja mă spălam pe dinți. Acum pur și simplu trag de mine și papucii mei de cameră cu iepuri sunt târâiți cu oboseală prin casă.
• Îmi văd cearcănele din elicopter. În cazul meu cearcănele sunt moștenite ( mulțumesc, Tati) și orice aș face, nu se tratează, însă le acopăr. Cât pot, cum pot. Cred că totuși nu am curaj pentru o operație acum, însă sunt episoade în care sunt negre precum cafeaua din care sorb acum.  În momentul de față sunt atat de proeminente încât cred că orice anticearcăn abandonează lupta. Plus că trăiesc cu teama de a mă rida, bineînțeles, proces de care îmi e teamă ca de un  rottweiler. Plus că ar fi și social drama, singură și ridată #omg.
• Somnul îmi e mai agitat. Am avut și perioade de insomnii, și perioade cu un somn calitativ și profund. În ultimele luni, fenomenul care mă macină din copilărie, adică scrâșnitul foarte rău, s-a agravat, încât acum am distrus gutiera. Am decis că îmi voi face din silicon, nu din plastic cum am acum, chiar dacă este mai scumpă, însă îmi protejează dantura, în care oricum am investit foarte mulți bani și tot nu arată cum aș dori.

Ce am schimbat cât de cât:

• Seara am rărit ieșirile în oras, am iesit când și când, o aniversare, o limonadă, un pahar de vin. Încerc să nu mai pierd nopțile și să îmi fac o baie relaxantă  sau să mă duc la masaj. Nu îmi iese intotdeauna, însă comparativ cu anii precedenți, este o schimbare majoră.
• Încerc să mă ocup cât mai mult de ceea ce îmi face plăcere și mă relaxează. Apă. Apă. Apă. Adică, vizite cât mai dese la piscina, o seara în Therme (unde vă recomand cu încredere să mergeți), o plimbare de 20 minute cu căștile pe cap și abandonarea telefonului.

Știu că nu e grav, știu că e normal, însă sunt obisnuită să fiu mai tot timpul agitată, pe drumuri și îmi place stilul meu de viață. Nu mă suport eu adormită sau impiedicată, și nici nu îmi stă în caracter. Însă sunt momente și episoade când zborurile, agenda plină, diferențele de fus orar, telefoanele, problemele, chiar te compleșesc.

Vă recomand cu drag să aveți grijă de voi, și să prețuiți momentele de sănătate și să nu uitați că fresh este sentimentul care ne încantă pe noi dar și pe cei la care ținem. Și nu, nu îmi e teamă să îmi arăt și momentele de slăbiciune și oboseală.

Vă las să vă bucurați de weekend, eu momentan sunt abandonată în pijamale cu snoopy, papuci cu iepuri și un pahar de vin. A, plus că am gătit, curând postez și rețeta.

Vă pupă Vîrgolici!

Pe la mijlocul lunii iulie, am alergat puțin prin magazine ca să îmi completez bagajele cu ceea ce știam că mai am nevoie pentru o plecare în țările calde, și la propriu și la figurat. Știam cam ce temperaturi mă așteaptă acolo ( 48 – 49 – 50 grade Celsius! ) și am ales cu grijă materiale bune, lejere, comode și să fie și bineînțeles, pe stilul meu.

Am cumpărat cu spor niște pantaloni scurți de in, niște balerini de piele (urmează un articol despre încălțămintea de vara acesta), multe rochii și bineînțeles, fuste.

Pe listă a intrat și o fustă de la un brand pe care îl ador – ETIC.  Am cumpărat o fustiță comodă, în doua culori de vară așa, cu o lungime tare comodă și mi-a plăcut întăritura din talie. Am purtat-o o singură data și bum, mi-a pocnit fermoarul. Asta în condițiile în care nu mă strângea, nu îmi era mică și nici nu îmi era incomodă când mă așezam.

Am ajuns în România, m-am enervat, am sunat la ei, și o doamnă foarte drăguță m-a îndrumat să duc fusta în magazinul de unde am luat-o și acesta o sa fie reparată. Zis și făcut, am lăsat fusta, și după câteva zile m-au contactat că pot veni să o ridic. Fermoar nou, bun, fustă călcată, pe umeraș și o doamnă amabilă de la casă, mi-a zâmbit mai tot timpul.

Hai că se poate. Nu că ar fi costat o avere, nu că nu aș fi avut cu ce să mă îmbrac, dar o voiam și nu eram deloc pe aceeași lungime cu ideea să repar eu fusta din moment ce a fost purtată o singură dată.

Etic.ro să știți că o să rămân fanul vostru, am zeci de cămăși și fuste de la voi care nu m-au dezamăgit.

O poveste v-am spus, ca să știți că puteți miza pe ei.

#povestileluivirgolici