Situaţia asta ne-a lovit pe toţi. Fie că ne-a afectat domeniul în care lucrăm, fie că ne-a afectat afacerea sau pur şi simplu ne-a dat stilul de viaţă peste cap, un lucru este cert: nimic nu mai este  la fel ca înainte.

E foarte greu să stai în casă atunci când eşti obişnuit să ai un ritm de viață alert, să ajungi  acasă, să faci duş, să mănânci ceva, apoi somn şi la 6 înapoi în picioare pentru o nouă zi. În weekend curăţenie şi apoi plimbare, relaxare alături de familie, prieteni  sau puţin răsfăţ prin oraş în căutarea unui restaurant bun.

Autorităţile ne anunţă că nu e de glumă, deci automat mofturile se pun în cui. Vedem în jurul nostru că situaţia e gravă, numărul victimelor creşte iar tot ceea ce putem face noi este să stăm acasă. Responsabilitate socială!

Mai puţin şmecherii domle, aia de “ are” ei încredere că asta e făcătura şi trebuie să îşi scoată odraslele la aer, să îşi afişeze treningurile de pe OLX prin parcuri şi prin păduri. Că asta era acum problema principală, e soare, e frumos şi nu pot sta în casă. Dar ai putea să stai într-o rezervă de spital şi să vezi soarele doar pe geam cu un tub în gură? Ca să nu zic şi de alte zone.

Sunt foarte nervoasă pe toţi inconştienţii ăştia pentru care totul e o glumă iar noi suntem ăia fraierii care la 22 de grade am stat în casa băi nene. Proşti.  Tu mergi şi mănâncă în pădure sau pe malul lacului, cine ştie cu câţi te mai întâlneşti, virusul se răspândește iar avertismentele sunt degeaba.  Astfel, rândul se îngroasă în loc să remediem situația prin efort comun.

Hai să vă explic ceva poate vedeți situația cu alți ochi.  În 2019 de Crăciun, am avut primul Crăciun în care nu am avut niciun bunic sau bunică în viață, și îmi pierdusem și nașa de botez.  Pe toţi îi aveam pe pomelnice, niciunul în viaţă.  Da, ştiu, părul se ridică şi ochii se umezesc. Nicio bunică să întrebe dacă ai mâncat sau dacă porţi maieu, niciun bunic care să îţi mai cânte sau să îţi mai zică o glumă.  Foarte greu m-am împăcat cu singurătatea rudeniei şi mi-a luat multe ore de mers de biserică şi rânduri citite  cu înţelepciune ca să mă împac cu faptul că am rămas fără părinţii părinţilor. Am scris aici un articol despre cei ce au plecat.

Cu toate astea, ştiu că cei pe care i-am înmormântat am dus datoria la capăt, le-am făcut cele creştineşti, ne-am încurajat între noi şi am ştiut că acolo unde au ajuns e un loc unde nu mai cunosc durerea şi neputinţa.  Dar ai putea să trăieşti cu gândul că bunica sau bunicul merg la spital şi apoi nu îi mai vezi niciodată? Nici măcar să îi ducă preotul pe ultimul drum? Să nu ai un mormânt la care să uzi o floare sau să aprinzi o lumânare? Sunt eu drama queen? Nu cred. Sunt prea dură? Nu cred. Sunt realistă şi pun nişte scenarii în faţa ochilor.

Ţineţi bătrânii acasă, preţuiţi ce aveţi,  nu se întâmplă nimic dacă, câteva zile stau în casă. Ajutaţi şi voi, rugaţi bunica să vă împletească o pereche de mănuşi sau bunicul să vă spargă nuci. Rugaţi bunica să vă arate cum era scriul ei de mână înainte, să vă facă curat în cărţile vechi, să vă caute amintiri din copilărie sau staţi cu ei şi vorbiţi. Nu e greu. Doar că atât de mult ne-am obişnuit să nu mai interacţionăm unii cu alţii, că atunci când suntem nevoiţi suntem blocaţi în întrebări şi probleme iar când nu îi putem vizita ne scuzăm că nu avem timp.  Ipocrizie morală, ascunsă după o perdea a vremurilor.  Nu am timp de ei acum, sunt pe fugă, nu pot merge la ei, am treabă. Acum ce treabă ai? A, spart semințe în parc. Uitasem.

Acum aveţi timp, vorbiți cu ei, oferiți variante pentru ei de a le umple timpul liber. Nu îi lăsaţi pe stradă, nu îi lăsaţi să îşi piardă timpul în mulţumi. Pentru că într-o zi, din mulţime nu o să mai vezi niciun chip pe care să îl iubeşti.

Există momente când deși e soare pe cer acesta are rolul doar de luminat, nu și de iluminat sufletul. Există episoade când îți dai seama că unele lucruri se încheie. Pur și simplu.

Anul trecut în octombrie mi-am pierdut nașa de botez la care am ținut enorm și pe care la absolut fiecare aniversare de Sfânta Ecaterina o sunam și schimbam vorbe foarte dulci cu ea; era de o blândețe rară iar de anul trecut nu mai e printre noi, răpusă fiind de boală.

În ianuarie a murit bunica mea și mi-am dat seama cât de repede și dur a trecut timpul, lăsând în urmă întrebări. Săptămâna trecută a murit bunicul meu, un om blând, extrem de harnic și tare vesel, de la care sunt sigură că am moștenit spiritul energic, ghidându-mă după cântecele cântate voios de el uneori și după poveștile tatălui ce poartă ecoul recunoștinței.

Unii pleacă din lumea aceasta răpuși de boală, alții pleacă răpuși de timp iar noi le rămânem în urmă cu dorul.

Și rămâi cu acel gol în stomac când conștientizezi că nu mai mergi la ei de sărbători să mai schimbi câteva cuvinte, când nu mai ai pe cine să suni să spui La mulți ani sau când știi că nu mai treci pe la ei pe acasă ci mergi la mormânt să le aprinzi o lumânare și să le uzi o floare.

Cred că cel mai dureros din tot acest tablou este când îți dai seama ca gata. Poarta aia rămâne închisă și ruginește, grădina aia rămâne pustie iar tu cu un membru în minus în familie.

Știu ca aceasta e ciclul vieții și nu avem nicio putere însă cred că singura forță care ne rămâne  după ce pleacă cei dragi este sa le purtăm respectul. Cred că fiecare lumânare aprinsă e de fapt o promisiune a faptului că oricât de înalt e cerul în care au ajuns, extrem de aproape rămân în inimă.

Și am teoria mea în care cred cu tărie. Un om despre care ai ce să spui de bine după ce s-a mutat într-o lume mai bună și care îți rămâne în suflet cu o bătaie în plus a inimii, acel om cu adevărat niciodată nu moare, doar a plecat puțin.

Prețuiți pe cei de lângă voi, timpul nu anunță nefericirea.

Sora mea mai mare, Iulia, fosta studentă la medicină și fostă rezidentă ORL a fost un copil care a învățat foarte mult,  eu nu aș fi putut învăța atât.

Are ceva timp de când a terminat și rezidențiat și tot și acum e și ea om mare. Bine, acum studii ca studii, însă S-A MĂRITAT și asta e tot ce contează. Adică prea erau mulți stresați că femeia stă nemăritata la o vârstă înaintată pentru ochii sociali. #văleuvăleu.

Școala, anii de specializări, cabinetele? Era nemăritată. Însă, între timp toată lumea a respirat ușurată, Iulia s-a măritat, inimile oamenilor bat altfel, deși nu am jucat nicio hora pe uliță, să leșinăm gardurile de entuziasm, faptul că e luată salvează imaginea socială mult. Merg mai dreaptă în lume, înainte eram cocoșată de rușine :))

Acum îs eu aia privită cu o sprânceană, dar eu sunt mai uscată de interes ca ulița în august, deci nici nu vreau sa deschid subiectul.

Acum sa revenim, sora mea când a plecat la casa ei, a lăsat o grămadă de cărți și cursuri. O parte din ele, mai ales cele din facultate sunt acasă la Corod, însă o parte din ele sunt la mine (#muhahaha).

Acum aș vrea următorul miracol să se întâmple: cum aceste cărți sunt în stare foarte bună, sunt cursuri bune, aș vrea toate aceste materiale să ajună la un tânăr ce dorește să studieze însă financiar nu își permite. Adică: dacă știți pe cineva care are dorința de a învăța dar poate are mici piedici financiare, vă rog să mă anunțați.

Cărțile și cursurile sunt în stare foarte bună, poate doar puțin șifonate cum au stat în dulap. Cum  vreau să eliberez casa de lucruri ce nu îmi sunt de folos, iar medicina să o învăț e prea târziu, vreau ca aceste cărți și cursuri să ajungă în biblioteca unui copil care chiar are nevoie de ajutor pentru a ajunge mai departe.

Eu cred în oameni și cred că un tânăr care chiar vrea să învețe și are dorință, cu mici ajutoare uneori poate reuși. Pentru unul dintre ei vreau sa fiu acel ajutor, o mână mică ce întinde o șansă.

Așadar aștept mesajele voastre, cărțile sunt multe și sunt grele. Vedem și transportul cum îl putem realiza sau ce portiță ar fi.

Hai să construim un viitor mai bun, astăzi să ne implicăm pentru mâine.