Category Archives: Revoltă socială

Țac pac!

Mă întorceam astăzi rapid de la birou să mai rezolv nişte treburi prin oraş. Dat fiind faptul că nu am stat constant în Bucureşti mai aveam mici chestii de bifat. Aveam în minte nişte balerini pe care voiam să îi repar, într-un moment de neatenţie le-am rupt fundiţa. Se puteau lipi uşor, însă i-am lăsat într-o cutie cu gândul că îmi găsesc eu timp pentru ei. Astăzi aveam treabă pe la Piaţa 1 mai şi văd un magazin din acela comunist cu tot felul de chestii, unde sigur aş fi găsit şi un adeziv. Da, mi se pare că e ca în viaţă, întâi încerci să repari un lucru apoi dacă nu mai are nicio şansă îl arunci; cum întâi porţi discuţii şi vezi unde există o rezolvare înainte să abandonezi lupta.

young-bored-woman-expresses-his-annoyance-boredom_4n8dxt-9g__F0000Magazin cu uşi vechi, miros pregnant de igrasie. Intru las în urma mea un şcârcăit puternic, uşa obosise, la fel şi doamna vânzătoare. Mă rog, mult spus doamnă; o femeie pe la 50-55 de ani, cu un maieu prin care îi vedeai sutienul ales mărimea nepotrivită. Salut, detaliez problema balerinilor şi dacă mă poate ajuta cu un adeziv.  Doamna ridică din sprâncene şi cu o voce plictisită scoate din ea un mic dragon:

  • La cizmar, dragă! La cizmar. Cum să îţi lipesc eu opincile?

 

  • Nu dumneavoastră, dacă aveţi cumva un adeziv pentru pantofi. Asta voiam să ştiu.

Doamna îşi dă ochii peste cap, eu îmi dau seama că nu am nicio şansă şi plec.

Clipesc a uimire şi îi las companie uşa la fel de scârţâită că ea. Merg puţin şi văd un magazin din acela turcesc cu tot felul de nimicuri în care sigur găseşti ceva să îți placă. De prin magazinele de genul mi-am mai luat rame foto sau căni drăguţe pentru cadouri. Deschid uşa, un turc bătrân cu o română stâlcită încununată de un accent turcesc, îmi zâmbeşte pe sub mustaţa căruntă:

  • Sărut mâna! Cu ce servim domnişoară?

Îi explic iar ca la medic problema iar omul zâmbeşte că într-o reclamă de teleshopping.

  • Aici am soluţia pentru dumneavoastră! Țac – pac cel mai bun adeziv! Am lipit adidaşii la băiat şi fără probleme! Cel mai bun! Încredere în mine!

Zâmbesc amuzată de accent şi încântată de dechidere şi scot portofelul să achit. Turcul trage adezivul spre el:

  • Dacă nu e bun, mâine la mine înapoi! Garantez pentru el.

Eu iarăşi zâmbesc aprobator, salut şi plec din magazin.

Contestăm mereu că străinii au acoperit piaţa, că e greu să mai vindem produse româneşti când piaţa e invadată de turci sau arabi. Dar turcul îţi vinde, nu zbiară, turcul propune nu trântește uşi. Ştiu să vândă şi au arta conversaţiei, pe când doamnele noastre din magazinele comuniste în pragul falimentului abia aşteaptă să te vadă ieşit pe uşă să poată croşeta în linişte.

Şi da, balerinii sunt lipiţi și arată ca noi. Tac- pac, e uşor să fii amabil!

Sursa foto. 

 

Please follow and like me:
0

Când nu îţi place ceea ce faci

Am rărit dimineţile în care iau maşina la birou ca să mă întorc pe jos acasă. Bifez şi mişcare şi evit şi traficul. E win win situation. Plus că pe drum mă mai opresc în tot felul de magazine unde ştiu eu că găsesc haine drăguţe sau chestii de decor.

Astăzi însă mi-a sărit în ochi o nouă clinica stomatologică şi cum am în plan să îmi pun aparat dentar,  clinica arăta foarte bine la exterior, zic hai să intru să verific ce preţuri au (momentan cercetez terenul).  Intru, o domnişoară la recepţie, total debusolată, o salut și o întreb ce preţuri au la aparatele dentare, atât pentru cel de safir cât şi pentru cel clasic. Se uită la mine de parcă am întrerupt-o din ceva important, şi mă întreabă aşa pe sub sprâncene, ce anume doresc? Că ea nu prea înţelege.

Repet întrebarea, zice că nu ştie, se duce să întrebe o asistentă. După vreo  8 minute vine, şi îmi spune că 3400 lei cel cu safir, 2400 cel clasic. Zic ok, iar consulatia iniţială şi cele lunare?

  • Cum adică cele lunare?
  • Este un control lunar în care îţi schimbi sârmele, curață aparatul și ce nu e în regulă pe acolo.. zic eu surprinsă, căci ea ar fi trebuit să ştie, chiar dacă e la recepţie, ştii şi tu puţin ce se petrece la locul tău de muncă.

doamna plistisitaMamă, aşa ce faţă a făcut, că nu ştie, probabil intră în preţul aparatului, nu ştie elemente din astea.

Îi zic, ok, lasa, m-ai ajutat suficient. Şi plec cu gândul că degeaba au investit atât în aspectul clinicii, dacă serviciile de informare sunt praf.

Plec apoi la pas, şi intru într-un magazin de rame foto, aveam nevoie de câteva rame şi să adresez o întrebare. O doamnă trecută de prima tinereţe, plictisită, care în timp ce întrebam dacă are rama din lemn ea se chinuia să încarce ceva pe whastapp, se uită la mine şi îmi ordonă:

  • Dupa colţ, dreapta! E plin cu rame! Plin domnişoară!

Eu mă uit aşa la ea, zic staţi calmă să nu vă crească tensiunea, aleg eu rama. Cumpăr una, îi cer bon şi îşi dă ochii plictisită peste cap.

Plec din magazin şi mă gandeasc că domle poţi să ai dreamjob dacă nu ai atitudine mai deschisă, mai amabilă, nimeni nu îţi trece pragul a doua oară.

Am o reală problemă cu oamenii care îşi urăsc meseria sau care nu au chef să o facă, am o problemă cu femeile care te scanează aşa sfidător şi apoi îţi răspund la întrebare  mârâind şi care nu ştiu să se facă plăcute.

Perfect dent parcă e clinica de pe Ion Mihalache unde chiar aş fi vrut să îmi pun aparatul, pentru că e foarte aproape şi de casă şi de birou, însă am abandonat ideea, pentru că dacă o fată simplă nu are chef să mă ajute, de ce aş încerca şi mai departe. Poate medicii sunt buni sau restul personalului mai amabil, însă prima experienţă m-a făcut să las uşa la fel de închisă precum ochii domnişoarei de la recepţie.

Voi căuta şi un alt magazin pentru rame foto, mai ales că sunt foarte mare fană fotografii printate şi înrămate, pentru că ideea de a avea iarăşi contact cu doamna  crizată nu mă încântă.

Indiferent de tehnologie, indiferent de cât de mult evoluează aceasta, contactul uman tot te influenţează şi îţi dictează alegerile.  Chiar dacă ai o simplă tangență cu persoana respectivă, îți dictează decizia.

Sursa foto.

#povestileluiVirgolici

 

Please follow and like me:
0

Singur acasă mode

segundos-antes-del-desastre-accidentes-kuixx.com-35Aseară am plecat spre casă de la birou pe jos. Mă știți, mai am puțin și mă duc până la ai mei pe jos la cat merg și la cât detest să mă înghesui în autobuze.

Mergeam cu sacoșe de cumpărături, cu pungi mari cu diverse chestii pentru acasă și cum mai aveam eu o străduță până să intru în curte, patinez ca un Matiz cu cauciuri de vară, cu scheme din alea din Singur acasă, pierdut echilibru, sărit telefon din mănă, sărit sacoșe și cad într-un mare fel. Doamne ce am căzut. În palma dreapta îmi curgea sânge pentru că m-am tăiat în gheață, și nici nu o puteam îndoi. M-am speriat groaznic, deja vedeam ghipsul pe ea; cu mâna stângă sun pe sora mai mică. Incepusem să plâng că mi-am rupt mâna, ea o sună pe sora mai mare, sora mai mare mă sună înapoi, mă îndrumă în ale vindecării căi și cât de cât mă liniștesc și îmi dau seama că doar e lovită, nu e nici luxată, nici ruptă.

Am turnat Baneocin pe rană, am înfășurat mâna într-o pungă de ardei copți de la congelator și am stat în pat, gândindu-mă că era imposibil să mă prindă Crăciunul fără o sesiune din asta.  Evident mă dor și genunchiul, și cotul și umărul, dar le ignor, mulțumită fiind că nu mi-am rupt mâna.

Uneori și eu ma mir că sunt în viața la câte boacăne fac.

Mai are sens să zic ca toți nepăsătorii ăștia puteau și ei să curețe trotuarul civilizat, să nu mergem ca fetele din centru vechi pe tocuri de 12 cm la 5 dimineața? Nu se poate, domle, nu se poate. Ne e bine la birouri la căldurică, căci ignoranța crește când ești orb moral, cum crește aluatul pe sobă. Doamnele de la primărie, să îmi decontați pe ajutor social niște cizme noi, ca pe alea le-am distrus când am alunecat pe lenea voastră. Da, am dosar cu șină.

sursă foto: kuixx.com

Please follow and like me:
0

Un leu treizeci, asta trage țara inapoi

Astăzi de dimineață am luat troleul 85 de la Gara spre birou.  Deja în ultimul timp s-a obișnuit micul meu creier cu trezitul devreme încât nu îmi mai e somn și mă activez foarte repede. Umblă vorba prin popor că atunci când începi să te trezești mai ușor dimineața, ai îmbătrânit. :))

Revenind. Stăteam în 85, asezată pe un scaun aparent curat, pentru standardele țării noastre, acceptând ca în fiecare dimineață condițiile unei țări care nu poate și nu vrea să evolueze. Aceleași mijloace triste de transport în comun, cu scaune vechi, cu uși antice și cu siguranță incertă; dar acceptăm, nu avem încotro.  Căutând prin geantă un șervețel să îmi suflu nasul, în nas îmi sulfă și un controlor arogant, îmi întinde legitimația, să îi arăt biletul. Totul ok, merge mai departe. Îi văd privirea de libidinos cocalar cu o funcție importantă pentru el și merge direct către un bătran care doar ce compostase, sau mă rog, se chinuise să composteze, și îi cere cardul. Un bătrân de la țară, speriat, cu geantă după el, îi prezintă cardul, dar se pare ca nu era validat corect, și aproape tremura cu bonul de 10 lei de la casa de bilete în mână. Micul nostru cocalar care deodată se crede și el președinte, îi spune pe ton de manelist:

-Tataie, ce dreacu, nu ai cumpostat. Eu nu sunt aici să țin demonstrații. Vai ce mă obosiți toți. Dă-mi buletinul, să îți ajungă amenda la tine la țară. Și râde înfundat.

Păi când mie îmi curge pur sânge moldovenesc prin vene, cum aș putea să tac? ( nici nu băusem cafeaua). Și mă ridic și mă iau de el:controlori_ratb_foto_alex_mihaileanu_06777600

-Asta e marea problemă a RATB? Asta e cea mai mare problemă? Că un om simplu a avut impresia că a compostat? Că  din pensia lui jalnică a găsit 10 lei să își cumpere călătorii? Că voi nu invesți ăia 10 lei într-un geam? În dotări? În căldură?

Se face liniște în autobuz, iar în ochii omului simplu am vazut cea mai sinceră și frumoasă privire. Ochii ușor roșii și îmbătrâniți frumos, de bunic muncitor.

Bineinteles, magia a fost spartă de domnul controlor care îmi zice mie să stau jos, de când contează părerea unei dudui?

Wwwwaaaai băiete. Tu ești sinucigaș?

Încep să îi explic că fața lui îmi e cunoscută, și că acum vreo 3 săptămâni când a fost în control tot în 85 și erau niște persoane de etnie romă, niște tipi periculoși, pe care nu a avut curaj să îi confrunte, a coborât la Kogălniceanu, făcând semn și celorlalți controlori să coboare; validând doar 2, 3 carduri.

– Puțin chiloții tremurau atunci? Sau doar era curent în autobuz? Mama, cat de important ești, pui la punct un om de la țara? Și chiar dacă e de la țară, nu  știu care e mai țăran de aici.

Omu se înroșește, toate privirile sunt ațintite asupra lui, îi dă buletinului bunicului înapoi și cu mai puțin sânge în el, într-o flegmă totală îmi zice că data asta trece peste.

Coboară la prima, oamenii se uitau zâmbind la mine iar bunicul se ridică, vine la mine, și arajându-și pălăria, îmi zice :

-Dacă ar fi tineri cu vână așa ca tine, viitorul ar fi mai bun pentru voi, tataie.

De asta nu tac. De aia urăsc ignoranța. De aia mă revolt.

(Sursa foto: Facebook Alex Mihaileanu)

Please follow and like me:
0

Relația mea cu PR-istele #tepupiubita

Povesteam acum ceva timp pe pagina mea de Facebook, despre o experiență cu o duduie care după ce mă pupă și mă iubește în telefon, că vrea și ea postare, pretty please; când să închid telefonul (adică un Allview jalnic care nu se închide la timp), aud: “ Doamne ce mă scoate din minți figuranta asta”.

10888776353_9c71574e19_b Am lucrat și încă lucrez în PR; am cunoscut oameni de o calitate deosebită, oameni de valoare, pe care îi vedeam la televizor când eram mică și îi apreciam. Știu că nu toată lumea vede lucrurile ca mine, însă măcar puțin profesionalism aș vrea să văd. Îmi e dor.

Ce mă deranjează cel mai mult când vine vorba de maniera în care fac unele PR-iste scoase proaspăt cu gențile Chanel de pe băncile Universității de mare valoare Spiru Haret?

  1.  PR-istele lingușitoare

Cele care consideră că cea mai usoară modalitate să îți faci contacte în presă este să folosești giugiuleli fără număr.

–        Ce faaaaaci?(..)  Suuuuper, mă bucur că ești bine, dragă! Uite voiam să te rog să îmi postezi și mie materialul ( în cele mai multe cazuri e “vroiam”.) Adică strategia mare de comunicare e așa: fac materiale de presă, fac pachete cu tot felul de cadouri, trimit doar cui vor ele, după care se lingușesc de toată lumea, chiar și celor cărora nu au trimis. Și nu e corect. Am testat pe pielea mea cu foste colege de redacție; eu primeam un cadou, se așteptau să postez ceva măcar pe Facebook, nu trimiteau niciun mesaj, iar pe cele pe care nu le-au băgat în seamă, le sunau și le urau o zi cu sooooooare și așteptau cu drag un link. Țin minte că ne amuzam și propuneam să venim cu recipente să împărțim geluri de duș și șampoane între noi.:))

E penibil; plus că trăim în era rețelelor sociale; vede toată lumea când una primește ceva și mă rogi  în stilul “nu am mai avut și pentru tine, sau chef de tine, însă bagă și tu pe site materialul că să fac monitorizearea apoi”.

#penibiliubita

  1.  Cele care nu știu să organizeze evenimente dar au impresia că e totul “frumi”

Am participat la unele evenimente unde beam cafea doar ca să nu adorm. Întârzieri, eveniment prost organizat, cu pungi separate “ uite pentru voi ăștia mai prosti” și mai avem și cadouri “ speciale” pentru semivedete siliconate de pe la pagina 5. Evenimente la care eram trecută pe lista Horholici; păi dacă tot mă suni de 3 ori pe săptămână, reține numele meu. Nu o face pe isteața,

– Scuzeeee, nu te știam de Vîrgolici, ci de Cătălina.

Sprâncenele mele devin arcuite-

-“Ecaterina poate, sau am ajuns la evenimentul greșit?”.

– Mă scuzi, sunt obosităăăă, avem atâția clienți, e nebunie. 

Yeah, sure.

  1.  Cele care trăiesc pe rețele sociale, nu vizualizând o campanie de PR per ansamblu

Adică: scriu în comunicatul de presă ce maaaaaare succes a avut produsul, uite și X îl folosește și recomandă (pentru bani cred că recomandă și untură de porc) însă nu văd per ansamblu. Dacă apoi faci un mic research, sau pur și simplu scrii pe Google numele produsului promovat, ca rezultat al căutărilor vin postările de pe blogurile unde s-au trimis testere/cadouri și sunt preluări cu copy-paste cu ce am și eu în inbox. Fără impresii personale, fără relatări sincere, fără materiale personalizate ci doar copiere comunicat, pozele din portofiul agenției și eventual o poză pe Instagram sau Facebook cu mulțumesc @cutărică.

Nu așa se face comunicarea; iar fetele care merg pe strategia asta au impresia că este cea mai bună; și așa se ducea vestea că merge treaba în comunicare. Păi de ce să citim materiale bune, de ce să mergem la seminarii? La workshop-uri? Nu! Trimitem un cadou unei bloggerițe cu un număr mare de urmăritoare, domnișoara  respectivă printre două ședințe de botox are timp și de o poză, și apoi PR-istele ies la un prosseco.

Bineînțeles, există și fete care sunt profi și cu care am des discuții, cu care pot duce un dialog frumos, cu care am realizat numeroase concursuri, parteneriate și cu care încă lucrez și îmi e drag să mă revăd la unele evenimente faine. Mă bucur să știu că am pe cine mă baza, mă deprimă să știu că sunt multe care fac parte din categoriile de mai sus deloc onorabile.

Eu nu vă pup și vă urez campanii care să vă placă mult, mult.

 

 

 

 

Please follow and like me:
0

La modă e igiena și educația

decor-urban

Programul meu îmi permite să fac ceea ce ador, să mă plimb pe jos. Efectiv să iau străduţele la pas, să intru în magazinele mele preferate de unde îmi cumpăr cămăşi cu 20 de lei, cămăşi bune şi din materiale calitative. Căşti, geantă, teneși, cele mai lejere haine, şi toate străzile au urma paşilor mei.

Mergând atât de mult, în fiecare zi analizez ceea ce văd. Pe lângă un Bucureşti care în fiecare zi pierde pe de o parte şi câştigă pe altă parte, acesta este un subiect pe care îl voi aborda într-un viitor articol, mă surprind într-un mod neplăcut hainele alese de oameni. Nu mă refer la modă, pentru că nu mă pasionează şi nici nu am îndeletniciri, mă refer la calitatea hainelor şi la decorul vizual asigurat de purtători.

decor-urbanMă întristează că există fete care încă mai poartă colanţi semitransparenţi prin care le urlă celulita, încă mai văd tricouri absolut oribile cu paiete şi tigri imprimați,  materiale jalnice, balerini de cauciuc care parcă put numai cât te uiţi la aceștia, sandale din carton prin care se văd călcâiele crăpate şi multe alte aspecte şi detalii pe care unele reprezentante ale sexului frumos le uită sau le ignoră. Nici cu bărbaţii nu îmi e ruşine; văd băieţi cu pantaloni cu turul lăsat, cu porţiuni de latex inserate “artisitic”, cu cămăşi din materiale execrabile. Încălţări proaste şi urâte, frizuri dubioase şi prea puţină îngrijire personală.

Ca să le clarificăm step by step, niciun shopping nu ar trebui să îţi treacă prin minte dacă tu consideri gelul de duș opţional, dacă săpunul este uscat în săpunieră sau nu mai poţi folosi pasta de dinţi pentru că s-a uscat sau foloseşti deodorantul ca să omori gândacii. Nu. Punct. Igiena este primordială; nu mai suport oamenii care put, care miros a vechi, a nespălat, a haine uzate şi îmbâcsite. Mi se pare revoltător că în 2016 prea mulţi oameni nu au rutina duşului, a spălatului, a igienei.

Apoi, mă îngrozeşte uniforma asta stradală groteasca. Efectiv nu înţeleg de ce unele femei nu pot înţelege ideea că trebuie să îţi cunoşti corpul, să îi subliniezi trăsăturile frumoase şi să maschezi cu delicatețe pe cele care nu te scot la lumină. Dacă ai fundul mare (cum îl mă şi eu de altfel) colanţii ăia roşii de la 13 lei, transparenţi, cu cusături atât de proaste încât pare că pocnesc când te aşezi, nu sunt o decizie bună. Deloc. Absolut deloc. Un blug bun, o cămaşă vaporoasă, o fustă drăguţă, un maieu frumos, pot fi alternative prin care atât tu cât şi privitorii puteți fi fericiţi. Decât să alegi tricoul ăla odios cu tigru şi paiete, cum îţi sună o bluză de in cu un mic model? Ascunde burta care săraca e sugrumată de tigru, nu puţi, arăţi îngrijit şi lumea nu se uită la tine ca la mormântul lui Arsenie Boca.

Nu mai vreau să văd lume prost îmbrăcată, nu vreau să mai văd fete cu clămițe de plastic şi fixativ turnat cu generozitate  peste părul nespălat, nici unghii jegoase cu urme de ojă, şi nici călcâie crăpate.

Nu  vreau să mai văd băieţi gelaţi şi cu mătreaţă pe umerile  tricourilor Armani fake, nici slapi uzaţi şi târâiţi pe stradă. Nu îmi e drag ochilor să văd femei  în haine de proastă calitate, neîngrijite, cu lenjerie proastă foarte vizibilă prin hainele cu acelaşi calitativ.

Ca să vin în ajutor, nu doar să critic, revin cu un articol despre locurile de unde îmi cumpăr hainele, foarte bune la material şi ieftine (pont: am luat lui Geo tricou Hugo Boss cu 3 lei) şi rutina mea de îngrijire, ţinând cont de faptul că sunt un om care transpiră mai rău decât Cotabiţă.

Va pupă o domnişoară obsedată de curat şi curăţenie, de orice fel.

 

Please follow and like me:
0

Farfurie ieftină, rețetă scumpă

Când văd scenele din ziua de astăzi de pe străzile din București, și nu numai, simt că am fost cea mai norocoasă; am avut o copilărie super din punct de vedere alimentar. Bine, din toate punctele de vedere, însă despre alimentație vreau azi să arunc cu nervi în tastatură.

În toată copilăria mea, în afară de vaccinuri eu nu am știut ce sunt alea injecții, și nici medicamente. Eu nu lipseam de la școală pentru că răceam, nu aveam probleme, și tot timpul aveam foarte multă energie. Mă strigau au mei să întru în curte12743501_1720247024853519_5115774633140825061_n și eu tot alergăm pe uliță, îmi încuiau ai mei poarta și eu săream gardul, am căzut și în flori, m-am lovit, mi-am rupt mâna, am sărit, m-am jucat, m-am bătut și niciodată nu am stat efectiv degeaba sau să zac în pat.

Toate aceste aspecte abia anii aceștia le-am conștientizat, când realizam încet dar sigur cât de sănătos am fost crescută și câte avantaje am avut toată viață mea de copchilă nebună.

Mergeam la sanie cu Gabi, sora mai mică, de care nu scăpam niciodată. Era ca un scai. Stăteam cu orele la sanie, iar când mama ne vedea pe uliță că ne îndreptăm spre casă, ne făcea suc de fructe. Și beam însetate sucuri miraculoase, pe care mami le făcea rapid și ne și plăceau. Arătau bine, erau colorate și erau delicioase. Mereu ni le punea în pahare frumoase, și nu comentam pentru că ne explicase frumos dar dur, că dacă vrem sanie, ne îmbrăcăm bine și bem și mâncăm ce zice ea. Super simplu, super sănătos.

Acum la 26 de ani, am aceleași reflexe. Mâncare sănătoasă, sucuri naturale, cât mai puține alimente puse în coș în supermarketuri și vechea replică “ pune mână și fă o salată că nu îți cad degetele”.

Acum am în reflex să mănânc natural, nu pentru că e la modă, ci pentru că am crescut printre legume și fructe, le observam procesul, le udam, mă jucăm cu tata cât udam rândurile, culegeam caise, apoi spărgeam cu tati sâmburii. Ruptura de natură și de curte m-a durut mult, tocmai de aceea îmi place să merg la piață să cumpăr mărar de la țăranii aia cu mâinile murdare de pământ, de aceea urăsc tot ce înseamnă produse importate, colorate și jegoase. Simt ruptura oamenilor față de propriile comori din pământ, simt cum oamenii sunt teleghidați. Merg să cumpere roșii. Aleg roșii și merg la casă, fără să se uite că roșia aia strălucitoare este din Spania și e pictată. Mai costă și 5 lei. Când afară, la piață, un țăran rupt de oboseală își număra cei 5 lei obținuți din două kilograme de roșii și numai el știe ce durere fizică și psihică îl trece.

Ieri eram în stația de autobuz și o doamnă pe la 35 de ani cu doi copii în față unui magazin “ Fornetti”.

Tu ce vrei? Îl întreabă pe cel mare, care avea vreo 10 ani

Perniță cu cașcaval și 2 cu vișine.

-Tu? Se răstește către cel mic în timp ce ochii piticului sclipeau către vitrină.

-Eu cu cașcaval și nucă.

-Bine, spune ea. Se pregătește să scoată banii.

Apoi se uită revelator la ei:

-Va e și sete, nu?

Ei dau din cap aprobator

-Vă rog și 2 sticle de cola la jumate.

Le împarte pachețele și aproape îi târâie după ea către mașină.

Sincer, această scenă a fost mai tristă decât imaginea unui cerșetor care așteaptă ecoul empatiei noastre.

Mai are sens să întreb cum poți în 2016, când ai atât de mult acces la informații să oferi copilului asemenea otravă? Efectiv îmi venea să mă duc să îi arunc la coș pernițele și toate rahaturile și să îi arăt că la Domenii este o piață foarte frumoasă în care găsești legume, fructe și semințe atât de bune încât ar putea renunța foarte ușor la maltratarea organismului unui copil nevinovat.

Da, știu, mâncarea sănătoasă este scumpă. O pungă de migdale micuță este 7 lei, o punguliță de caju este 10, o pungă de semințe de caise este 3 lei, iar prețul fructelor le știm cu toții. Este mai scump decât un 3 lei aruncat pe merdenele pline de zahăr, E-uri, aditivi, coloranți și alte nebunii. Însă, ai putea să adaugi încă 10 lei pentru sănătatea copilului tău și să faci un mixt de semințe, de biscuiți bio și câteva fructe. Întreabă saracu’ copil ce ar mânca? Mănâncă mere? Pune într-o pungă colorată, că să îl atragă mâncarea, 2 mere și câteva semințe, migdale, caju, nuci, alune de pădure. Dimineața fă un fresh de portocale, fă un ceai cu miere, găsește soluții. Nu îndopa copilul cu merdenele și cola. Îmi este mie milă de săracii copii, eu care nu am mare simpatie față de aceștia.

Însă mi se pare revoltător cum alegi calea simplă și toxică. Dincolo de hrană copilului este și hrana ta, ca femeie matură. Dacă tu mănânci tâmpenii, logic că îți târâi demoralizată copilul care deja cară un rucsac de 10 kile după el, nu ai chef, ești cu cearcănele până la gură, ești irascibilă iar vitrinele de chimicale ți se par salvatoare.

Eu nu sunt expertă în gătit, nu, nu mă pricep la modul ăla super mega tare să își lingă lumea degetele, însă mereu găsesc variante sănătoase, bazate mai ales pe experiența mea de “țărancă”.

Nu, nu am studii în domeniu, însă nu e greu să îți dai seama ce îi trebuie organismului, nu e greu să îți dai seama ce este sănătos, ce îți oferă energie.

Poate dacă în școli nu ar mai există cornul ăla și laptele și s-ar face meniuri sănătoase și tentante pentru săracii elevi, am avea alte rezultate și altă deschidere. Dacă oamenii ar da mai mulți bani pe mâncare de calitate și nu ar mai alerga după etichete am avea mai puțini țărani cu lacrimi în ochi, dacă am ști să ne hrănim sățios și bun nu am mai avea atâția oameni mult prea grași pentru vârstă lor.

Mai mulți bani pe mâncare de calitate, mai puțini bani pe etichete trecute prin filtre doar pentru opulență. Calitate, cantitate bine calculată, informații, căci dacă acum ni se pare scump, trebuie să ne imaginăm cât ne costă consultațiile la medici, stresul, disconfortul și mai ales banii pe medicamente.

Pune în balanță. Mai bine migdale decât Fornetti, nu?

 

 

Please follow and like me:
0

Intimitatea mea, comoara mea

54cd95fad26bfca6090c081f069595d8Eu am o mică problemă cu oamenii care nu respectă intimitatea. Subiectul ăsta m-a lovit fix când dădeam şi eu un scroll finuţ pe Facebook în dimineaţa asta în care mă doare capul ca după 5 sticle de vin. Deşi am băut cafea şi ceai verde.

După ce s-a calmat oleacă lumea cu nebunia legată de numărul de copii pe care Borcea îi tot toarnă mai ceva ca în familiile din Vaslui pentru alocaţii, au început de vreo 2 zile ştirile legate de decesul tatălui lui Horia Brenciu. Omu ăla suferă cum probabil numa cei ce au trecut prin aşa ceva îşi pot închipui, însă cei ahtiaţi după ştiri de 2 lei îşi manifestă senzaţionalul fără bun simţ.  Nu sunt fană deloc Brenciu, însă când se pune problema decenței in urma unei tragedii, gusturile nu intră in ecuație.

De ce stai lângă omul ăsta când plânge şi îi bagi bliţul în ochi? De ce faci ştiri din declaraţii neoficiale şi încă se mai folosesc expresiile “apropiaţi ai vedetei au declarat”? “Nu o sa îți vină să crezi!”.

Vreau mai multă discreţie, bun simţ, oameni cu educaţie. Educaţie din aia solidă, frumoasă, care se citeşte pe chipul omului şi care impune respect, aspect ce nu are nicio treabă cu mizeria din unele publicaţii.

Că sunt dudui care vor să fie pe primele pagini este poveste veche. Că sună în redacții și întreabă cât costă un editorial este iarăși o poveste antică iar că sucul de la Dorobanți băut cu orele, cât să se usuce tencuiala de pe față este o penibilitate pe care toți o știu. Însă publicațiilor de 2 lei le convine pentru că mai fac doi lei în plus iar pipițelor le convine pentru că fotbaliștii agață și pe Facebook. win-win.

Pe mine lipsa decenței m-a intrigat, m-a revoltat. Lipsa unui bun simț martor că ai plecat cu cei 7 ani de acasă, nevoia de spațiu și intimitate oferită celui care suferă.

Dragi jurnaliști mondeni, credeti că în pașii spre ultimul drum a celui drag de presă sâcâitoare are nevoie persoana care suferă? De jurnaliști fabricați la universități private? Cum diplomele le-ați cumpărat, nu se poate la fel și în cazul decenței.

O parte a presei este mai îndoliată ca Brenciu. Păcat. Ruşine. Asta mai e senzaţional?

Please follow and like me:
0

Brazii deprimanți

Brazii de Crăciun sunt ca o persoană deprimată ce a fost folosită și apoi abandonată. Brazii care au stat la căldură și au fost martorii a milioane de emoții și de momente,  sunt scoși  în stradă, la propriu.

20160105_140213Zilele trecute mă plimbam și m-a deprimat cât de mulți brazi sunt aruncați fără milă la fiecare colț de stradă și așteaptă dărâmați să vină cei responsabili cu colectarea deșeurilor să îi adune.

Neresemnați, cu crengile la pamant, uscați de durere și de nepăsare, victimele consumerismului și a uitării. A uitării oamenilor că avem o natură de protejat, o datorie față de aceasta. Nimic, nimic nu doare mai rău ca nepăsarea.

Chiar nu se poate face nimic? Fac apel catre cei care știu modalități prin care putem aduna acești brazi din București, și nu numai, să folosim poate ca, combustibil într-o școală fară prea multe resurse, să îi ducem către familii care pun pe foc hârtii, să nu îi lăsăm să ardă în groapa de gunoi.

Magia Sărbătorilor. Mâncare, băutură, steluțe și veselie. Apoi nepăsare, nesimțire, lipsă de interes și vechiul “lasă mă, că  merge aruncat afară, lasă-l la tomberon,  iau baieții de la gunoi bradul”. Păcat că cei de la gunoi nu pot lua și nepăsarea de a trăi într-o lume mai curată, fizic și moral.

O cetățeană obsedată de reciclat salută fără stimă pe cei fără de stimă pentru natură,

 

Please follow and like me:
0

Frumosul chinuit

Știu că este perioada sărbătorilor și clișeele cum că ar trebui să fim mai buni, mai darnici prind pe aici, prin țara noastră. Eu nu o să mă conformez pentru că nu cred în luminițe colorate și în consumerism ieftin.  Eu ajut și în timpul anului fără să mă laud, donez cadouri și haine fără să fie sarbatoare și de aceea, fără remușcări, cu o săptămână înainte de Craciun dau drumul la hatereală.

Sunt plictisită de ceea ce vad în mediul online și de parada asta ieftină a modei.  Prea multe domnișoare sunt acum blogerițe de fashion fără să știe gramatică prea multă și nici elemente de beauty de bun simț. Citesc constant blogul Lianei Popa și blogul Anei Morodan, și cam atât. Ele două îmi plac, și îmi plac pentru că au naturalul ăla frumos și cu talent, și prezintă idei și ținute realiste, nesponsorizate din banii lui Iubi căutat de DNA. Idei originale, care te captivează și te încurajează că încă mai sunt oameni talentați care scot capul din mulțime.

Ce mă deranjează atât de mult când mă uit pe blogosfera de modă și de ce m-am  trezit astăzi cu pungile de sub ochi mai nervoase?

shoesAm fost la câteva evenimente saptămânile acestea și sincer, nu pot să înteleg cum poți să te consideri blogger de modă daca tu ai parul ars, deteriorat, îndreptat cu placa, ca în anii 2000? Cu păr pe mâini, cu fața îmbâcsită de fond de ten și pudră, că ai putea tencui o casă.

Moda este despre frumosul înterpretat în maniera personală, așa îl văd eu, despre ce ai considerat estetic dar eticul unde rămâne?

Hai înainte de a scrie “hăinuță  luată de la Zara” și obositele bluze de la H&M să mai mergi puțin și la un salon sau să stai mai mult în baie. Nu sunt rea, și accept defectele, însa înainte de botox ar fi drăgut ca acel botox să vină peste o dantură îngrijită, peste niște dinți îndreptați și fără carii. Eu ramân stupefiată că o domnișoara care consideră că face modă are minim 200 de euro pentru injecții cu botox însă nu își tratează o carie care este la vedere, și vizual este deranjant.  Când vrei să faci ceva ce joacă în hora frumosului hai să vorbim și despre îngrijire, nu? O mână îngrijită, o manichiură corectă, curată, un ten sănătos, un păr fără vărfuri arse, fără 10 culori uitate și care pare vopsit de tanti Mirela de la etajul doi. Același ruj închis, trasat puțin pe margine, ca un copil ce a dat năvală în trusa mamei, asta văd cel mai des pe blogurile cu denumiri englezești și care se vor cu pretenții.

Ca să nu mai vorbim despre kilograme în plus, și de veșnica mea dorință de acoperire. Nimeni, absolut nimeni nu vrea să îți vadă celulita care face valuri când mergi și nu, nu se vede mai puțin dacă atunci când îți faci poză la panou împingi un picior în față din rochia ce țipă din toate cusăturile.

Aș vrea să văd mai mult frumos nechinuit, mai mult frumos natural, îngrijit și mai puțin dependent de snobism. Înainte de branduri este îngrjirea din baie și înainte de poza de la panou cu buzele țuguiate, este bunul simț din oglindă.

Please follow and like me:
0