Statul acasă în vremuri tulburi

Situaţia asta ne-a lovit pe toţi. Fie că ne-a afectat domeniul în care lucrăm, fie că ne-a afectat afacerea sau pur şi simplu ne-a dat stilul de viaţă peste cap, un lucru este cert: nimic nu mai este  la fel ca înainte.

E foarte greu să stai în casă atunci când eşti obişnuit să ai un ritm de viață alert, să ajungi  acasă, să faci duş, să mănânci ceva, apoi somn şi la 6 înapoi în picioare pentru o nouă zi. În weekend curăţenie şi apoi plimbare, relaxare alături de familie, prieteni  sau puţin răsfăţ prin oraş în căutarea unui restaurant bun.

Autorităţile ne anunţă că nu e de glumă, deci automat mofturile se pun în cui. Vedem în jurul nostru că situaţia e gravă, numărul victimelor creşte iar tot ceea ce putem face noi este să stăm acasă. Responsabilitate socială!

Mai puţin şmecherii domle, aia de “ are” ei încredere că asta e făcătura şi trebuie să îşi scoată odraslele la aer, să îşi afişeze treningurile de pe OLX prin parcuri şi prin păduri. Că asta era acum problema principală, e soare, e frumos şi nu pot sta în casă. Dar ai putea să stai într-o rezervă de spital şi să vezi soarele doar pe geam cu un tub în gură? Ca să nu zic şi de alte zone.

Sunt foarte nervoasă pe toţi inconştienţii ăştia pentru care totul e o glumă iar noi suntem ăia fraierii care la 22 de grade am stat în casa băi nene. Proşti.  Tu mergi şi mănâncă în pădure sau pe malul lacului, cine ştie cu câţi te mai întâlneşti, virusul se răspândește iar avertismentele sunt degeaba.  Astfel, rândul se îngroasă în loc să remediem situația prin efort comun.

batranHai să vă explic ceva poate vedeți situația cu alți ochi.  În 2019 de Crăciun, am avut primul Crăciun în care nu am avut niciun bunic sau bunică în viață, și îmi pierdusem și nașa de botez.  Pe toţi îi aveam pe pomelnice, niciunul în viaţă.  Da, ştiu, părul se ridică şi ochii se umezesc. Nicio bunică să întrebe dacă ai mâncat sau dacă porţi maieu, niciun bunic care să îţi mai cânte sau să îţi mai zică o glumă.  Foarte greu m-am împăcat cu singurătatea rudeniei şi mi-a luat multe ore de mers de biserică şi rânduri citite  cu înţelepciune ca să mă împac cu faptul că am rămas fără părinţii părinţilor. Am scris aici un articol despre cei ce au plecat.

Cu toate astea, ştiu că cei pe care i-am înmormântat am dus datoria la capăt, le-am făcut cele creştineşti, ne-am încurajat între noi şi am ştiut că acolo unde au ajuns e un loc unde nu mai cunosc durerea şi neputinţa.  Dar ai putea să trăieşti cu gândul că bunica sau bunicul merg la spital şi apoi nu îi mai vezi niciodată? Nici măcar să îi ducă preotul pe ultimul drum? Să nu ai un mormânt la care să uzi o floare sau să aprinzi o lumânare? Sunt eu drama queen? Nu cred. Sunt prea dură? Nu cred. Sunt realistă şi pun nişte scenarii în faţa ochilor.

Ţineţi bătrânii acasă, preţuiţi ce aveţi,  nu se întâmplă nimic dacă, câteva zile stau în casă. Ajutaţi şi voi, rugaţi bunica să vă împletească o pereche de mănuşi sau bunicul să vă spargă nuci. Rugaţi bunica să vă arate cum era scriul ei de mână înainte, să vă facă curat în cărţile vechi, să vă caute amintiri din copilărie sau staţi cu ei şi vorbiţi. Nu e greu. Doar că atât de mult ne-am obişnuit să nu mai interacţionăm unii cu alţii, că atunci când suntem nevoiţi suntem blocaţi în întrebări şi probleme iar când nu îi putem vizita ne scuzăm că nu avem timp.  Ipocrizie morală, ascunsă după o perdea a vremurilor.  Nu am timp de ei acum, sunt pe fugă, nu pot merge la ei, am treabă. Acum ce treabă ai? A, spart semințe în parc. Uitasem.

Acum aveţi timp, vorbiți cu ei, oferiți variante pentru ei de a le umple timpul liber. Nu îi lăsaţi pe stradă, nu îi lăsaţi să îşi piardă timpul în mulţumi. Pentru că într-o zi, din mulţime nu o să mai vezi niciun chip pe care să îl iubeşti.

 

Please follow and like me:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *