Hai zâmbiți doamnă!

Nu cred că cineva iubește vremea asta, însă nu prea avem încotro.  Dimineață, după ce mi-am terminat treburile pe la birou,  am luat un Uber ca să ajung într-o altă parte a Bucureștiului, iar cum mașina e în parcare, de metrou nu am avut timp, am apelat la varianta pe care o folosesc de foarte mult timp: Uber.

Urc în mașină, butonam la telefon, scriam acolo cu spor, șoferul se uită la mine, și mă lovește direct în inimă!

– Hai zâmbiți doamnă, e păcat să fiți așa tristă când sunteți însărcinată.

Nu cred că își imaginează cineva cam ce nivel de durere de cap m-a luat când l-am auzit.  Mă uit la el, îmi scot ochii din telefon și ii zic că nu, nu sunt însărcinată, dar ca să o dau pe glumă și să nu îmi stric ziua, îi zic ca probabil am burtă de vin, nu de sarcină.

Omul se super agită:

– Nuuuuuu, nu aveți burtă. Doamne ferește, dar aveți fața așa umflată și mi-am amintit de nevasta-mea când era gravidă și avea fața așa foarte umflată.

Deja plictisită de problemă și subiect îi subliniez că nu am scăpare și mă umflu în fiecare dimineață. Îmi reintroduc ochii în telefon și speranța în cimitir.

Acum, șoferul se agita ca un hamster:

– Vă rog eu să nu vă supărați pe mine, dar chiar sunteți frumoasă și era un compliment că sunteți însărcinată.

Ii arunc un da, arogant și nazal, dorind să închid subiectul și să ajung mai repede. Omul totuși insistă:

  – Mă gândesc că soțul este foarte fericit, ia uitați ce buze frumoase aveți, așa umflate.

Dându-mi ochii peste cap, arunc și cealaltă veste:

– Nu sunt măritată.

– Aoleu domnișoară nu știu cum am gafat-o așa rău astăzi. Sincer voiam doar sa va fac un compliment.

Îi mulțumesc și cobor din mașină. Nu cred că își imaginează cineva cât de greu e să ai tot timpul fața umflată, să nu mai dea randament niciun tratament și să pară că aseară ai băut direct din butoi.

Cred că nu o să scap niciodată.  I’m tired.

#poveștileluiVîrgolici

 

Please follow and like me:
0

Doamnă, doamnăăăă veniți înapoi!

Dimineața cred ca aș fi dat orice să mai zac în pat la cât de întuneric și frig era la 6.15. Ajung la birou, savurez o cafea bună de tot și plec puțin în oraș, pentru că aveam treburi de rezolvat la Unirii.

Urc în metrou, îmi dau seama că îmi iubesc buburuza mai mult decât orice iar aglomerația de la metrou de la ora 8 mă amețește și mă obosește teribil.

In fine, stăteam și așteptam sa curgă stațiile mai repede, și la un moment dat, la universitate o doamna pe la 35 de ani vorbește foarte tare la telefon, explică repezit că nu știe ce a făcut cu foaia de la notar, să sune soțul care e plecat. A mai povestit că are banii cash dar nu știe dacă să îi depmama-stresataună la bancă sau să îi dea investitorului și multe alte probleme.  A aflat tot vagonul problemele ei,  femeia era foarte agitată, stresată și vocală.  La universitate se deschid ușile, doamna își face loc și iese val vârtej iar în urma ei:

– Doamnăăăăăă, doamnăăăăă, copiluuuuul! Ați uitat copilul!

Copilul în timpul ăsta se juca pe telefon, nu sesizase că mama lui a plecat de lângă el. Oamenii ba se amuzau,  ba comentau, câteva doamne erau mai speriate,  apoi intervine domnul de la pază plictisit:

– Doamnă veniți să vă luați băiatul! Nu îl lăsați aici că i se face rău.

Mama copilului se întoarce, tot vorbind la telefon, îl trage de glugă:

– Nu ai văzut mă că am plecat? Ce nu te ții după mine?

Copilul nu a scos ochii din telefon. Nu a scos niciun sunet. Eu sincer eram blocată, efectiv blocată cum poate fi un copil atât de teleghidat, mut, captat de telefon.

Mulți ani mi-am asumat faptul că nu aș avea calități de mamă, că nu aș avea răbdare, că îmi e teama de greutatea unei sarcini și de sarcinile pe care le aduce rolul de mamă. Mulți ani am spus sus și tare că este lucrul care mă sperie cel mai rău, de la prima lună de sarcină până la majorat; însă când am văzut doamna din metrou de astăzi, lejer pot crește minim 3. M-am subestimat.

 

Please follow and like me:
0