Cupidon a uitat să pună cratimă

Recunosc, povestea din rândurile ce urmează s-a întamplat când în luna octombrie încă era soare și poveștile băteau la ușa vieții  mele cu același magnet cu care m-am obișnuit, și da, recunosc că îmi place. Dacă nu aș avea povești, berile ar fi mai seci, paharele de vin mai fără de gust și viața mea mai banală.

Eram într-o zi cu soare, cu frunze aproape gălbui și trotuare pictate de toamnă. Mergeam cu ochii stranși de soare dar cu privirea încântată, și parcă nu aveam ce să îmi mai doresc. Gleznele îmi erau dezumflate, rochia îmi stătea perfect iar părul meu, ca de pe bigudiuri căzut, vorbea cu soarele în buclele mele bălai. Merg, merg și când să cobor câteva trepte mă impiedic; ca într-un film cu și despre oameni stângaci, piciorul meu drept nu simte a treia treaptă iar eu mă duc ca bolovanul. Foile și mapele din mâna îmi sar, geanta îmi cade din mâna, părul îmi sare în ochi și palma testează rezistența trotuarului.

În timp ce încercam să mă ridic, printre varfurile mele decolorate, zăresc o față ce părea coborâtă de pe  o rază. Se apleacă lânga mine, îmi adună hârtiile, îmi strânge geanta și îmi oferă o mână. Chipul lui creol, conturat perfect de un brunet strălucitor îmi aducea aminte de Aladin, de care eram îndrăgostită în copilărie. Umerii lui îmi vorbeau dintr-o cămașă de un alb impecabil iar ochii lui căprui sclipeau ca a unui copil. Îmi pun palma zgariată în palma lui, mă ridic, și în timp ce îmi aranjam rochia, mă îndrăgosteam de un baiaoriginalt ce din basme era rupt. Claxoanele ne erau coloană sonoră, ochii ni se iubeau iar gardul și treptele ne erau harpă.

Buzele lui rozalii, mă întreabau dacă sunt bine și dacă am pățit ceva. Voiam să îi spun că m-a lovit Cupidon însă am zis să nu îl sperii, că uneori îs cam directă. Printre zâmbete și redresat situația, băiaRkkxatul meu cu dinți perfecți și zâmbet ideal, îmi cere numărul ca să verifice dacă sunt în regulă, cu mențiunea că lui îi place să aibă grijă de fetele frumoase care se accidentează. Tocul meu drept, mai devreme zgâriat, era acum în aer.

Ii las numarul meu, mă atinge pe umăr și îmi spune să am grijă de mine.

În urma mea îl las, și parcă îl auzeam cum strivea frunzele, precum îmi mușcam eu buza. Merg pe jos o stație de metrou, timp în care îmi pun ochelarii de soare pentru a se observa mai puțin cum râd singură. Ajung înapoi la birou, îmi ud florile, îmi fac o cafea și aud telefonul care mă anunță că degetele frumoase ale lui Aladin mi-au scris.

Cand deblocam telefonul, cred că magicul Cupidon s-a sinucis.

-Ke faci? Cum te simti, frumoaso? Te m-ai doare palma? 😛

In timpul ăsta și fruntea s-a accidentat de birou, și zâmbetul meu a plecat spre o lume mai bună. Totuși zic că poate băiatul o fi greșit și continui conversația, timp în care aflu că pentru frumosul meu, cratima e chestie de alegere, numărul de i  variază în functie de starea lui și că a face acordul între subiect și predicat e super demodat.

Da, da, am oftat și m-am resemnat. De fapt am oftat resemnat, știind că viața mea e o telenovelă, care deși uneori mă îngenunchează și la propriu și la figurat, îmi dă un haz de necaz ce mă ajută să merg cu voioșie mai departe.

Și da, aud cerul cum plânge când un băiat frumos îmi scrie greșit.

#poveștileluivîrgolici

Please follow and like me:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *